Puricele si Profesorul

Hans Christian Andersen
Scribner’s Monthly, Vol. 5, Issue 6 (April 1873): 759-761.
Drepturile de traducere rezervate :)


A fost o data un aeronaut pentru care lucrurile au mers prost, balonul s-a spart, l-a aruncat de-a berbeleacul,si s-a facut farâmite. Dar baiatul sau a avut noroc, cu doua minute înainte sarise deja cu parasuta, noroc curat, a scapat nevatamat,unde mai pui ca avea toate cunostiintele pentru a deveni un aeronaut, pacat ca nu mai avea balon si nici suficiente mijloace sa cumpere unul.


Dar viata trebuie traita, asa ca deveni trubadur si începu sa vorbeasca din stomac, de fapt deveni ventrilog, cum se spune. Era tânar, atragator, începu sa poarte mustata si purta hainele cele mai bune pe care le avea, lesne ar fi putut trece drept fiul unui nobil.
Domnisoarele aveau o parere foarte buna despre el, iar o tânara domnita a fost atât de fermecata de dânsul si de îndemânarea sa încât fugi cu el in tari straine. Acolo îsi lua titlul de Profesorul atceva nu putea face.

Se gândea încontinuu cum sa faca rost de un balon cu care sa pluteasca prin aer alaturi de draga sa satie, dar oricât socotea nu avea mijloacele necesare.

"Vor veni!" spuse el.
"Numai dacă ar vrea!," spuse ea.

"Suntem tineri," spuse el, "Iar acum sunt dom' Profesor" Ea îl ajuta credincioasă, stând la uşă şi vânzând bilete la spectacol, plăcere cam friguroasă în vremuri de iarnă. Îl mai ajuta şi la unul din numerele sale. Ea intra într-un dulap, un dulap mare, iar ea trebuia să se strecoare în despărţitura din spate a dulapului, se creea astfel iluzia pentru public că a dispărut. Dar într-o seară când deschise dulapul, ea deveni de nevăzut şi pentru el, nu era în faţă nu era în compartimentul secret, nici măcar în clădire, nicăieri nu putea fi văzută sau auzită, iar asta a fost contribuţia ei la spectacolul magicianului.

Ea nu s-a mai întors niciodată, era prea obosită de toate, şi se săturase de tot şi toate. Magicianul îşi pierduse simţul umorului, nu mai putea să râdă sau să glumească, aşa că lumea începu să nu mai vină la spectacole, câştigurile se subţiară, hainele sale cedară şi ele, iar până la urmă deveni unicul propietar al unui purice mare, pe care i-l lăsase moştenire nevasta, motiv pentru care ţinea enorm la purice. Şi îmbrăcă puricele să performeze, să prezinte omagii şi chiar să foloseasca un tun, bineînţeles un tun pe măsura puricelui.

Profesorul era mândru de purice, iar puricele era mândru de el însuşi, învăţase două trei lucruri, şi deja avea ceva sânge uman în el, văzuse cele mai mari oraşe, fusese văzut de prinţi şi prinţese, de la care primise onoruri, apăruse în presă şi în afişe. Ştia că e un purice faimos care poate să întreţină casa unui Profesor.

Puricele era mândru şi faimos, şi totuşi când el şi Profesorul călătorira la clasa a treia pe calea ferată,fuseseră privilegiaţi căci ajunsera în acelaşi timp cu cei de la clasa întâi.Aveau un pact secret unul către altul, era ceva ce nu trebuia să ştie nimeni, niciodată nu se vor însura, puricele va rămâne un celibatar iar Profesorul văduv. Era echitabil aşa.
"Unde dă cineva lovitura norocoasă"spuse Profesorul, "nu trebuie să mai calce pe acolo a doua oară." Era un fel de deontolog Profesorul, judeca caractere, şi asta e o ştiinţă în felul ei.Dar cel puţin vizitase toate ţările din lume, mai puţin în cele sălbatice, aşa că decise să mergă întruna. Acolo mânăncă bărbaţi creştini pe pâine, ştia profesorul în mod sigur, dar el nu mai era creştin iar puricele nu puteai să-l numeşti bărbat, aşa că se gândiră că pot intreprinde o astfel de aventură din care vor face o grămadă de bani.

Călătoriră cu un vas cu aburi şi apoi cu o corabie cu pânze, puricele îşi făcea numărul, aşa că reuşiră să meargă gratis în drumul lor către tara sălbatică. Acolo domnea o tânără prinţesă. Avea numai opt ani, dar domnea ca regină. Preluase puterea de la mămica şi tăticul ei pentru că aşa vrusese ea, şi era extrem de frumoasă şi deosebit de ţopârlancă.

De îndată de puricele îşi prezentă omagiile şi trase cu tunul, prinţesa începu să plângă, "El sau nimeni!", Se îndrăgosti nebuneşte de purice, deşi ea era oricum dusă cu pluta, orice am vrea să-i spunem.
"Copilaş, drăguţ şi sensibil" spuse tăticul ei "Daca ar exista vreo metodă să-l transformăm în om!"

"Rezolv eu, boşorogule" spuse ea care deja nu mai era micuţa prinţesă ce vrorbea cu tăticul ci o sălbatică. Şi puse puricele pe mânuţa ei albă şi zise:
"Acum eşti un bărbat care guvernează cu mine, dar trebuie să faci ce spun eu, altfel o să te omor pe tine şi o să-l mănânc pe profesor."
Profesorul primi o cameră mare cu pereţii din zahăr candel, putea chiar să lingă zidurile, păcat însă că domn profesor nu se omora după dulciuri. De dormit avea un hamac, era aproape ca în balon, pentru că tot timpul nu se gândea decât la balon.


Puricele trăia cu prinţesa, stătea pe mâna ei delicată şi pe gâtul ei alb.Îşi smulse chiar un fir de păr din cap, şi îl puse pe profesor să lege puricele de picior apoi legă puricele de superbul cercel din coral roşu, ce timpuri minunate se gândea prinţesa, are puricele şi cu mine. Dar profesorul nu se simţea prea confortabil, era un călător înnăscut, îi plăcea să colinde din oraş în oraş şi să citească prin ziare căt de perseverent şi de ingenios fusese când dresase puricele să se comporte ca un om.
Dar acum se legăna în hamac, şi lenevea. Mânca numai mâncare bună: ouă proaspete, ochi de elefant şi pulpe de girafe prăjite. Canibalii nu trăiesc numai cu oameni. Pentru ei e o delicatesă specială!

"Mânuţă de copil cu sos de piper" spuse mămica prinţesei, "e cea mai bună"

Profesorul însă se plictisise şi ar fi preferat să se care din ţara sălbatică, dar trebuia să ia cu el şi puricele, pentru că puricele era pâinea şi untul lui, minunea lui.Dar cum să facă? Nu era lucru uşor. Aşadar se concetră cât putu şi apoi spuse:

"Acum Stiu!"

“Tăticule de prinţesă! fă-mi o favoare.Lasă-mă să fac ceva. Lasă-mă să-ţi învăţ supuşii să se prezinte în faţa alteţei voatre regale! Asta se cheamă cucivilizaţie printre marile puteri ale lumii”

"Pot să învăţ şi eu să fac asta?" întrebă tatăl prinţesei.

"Nu prea se cade" zise profesorul "dar te pot învăţa Mare Tătic sălbatic să tragi cu tunul. Să faci BUUm,se duce în aer, apoi cade şi de la capăt."

"Lasă-mă să bubui!" zise tăticul prinţesei. Dar în toată ţara nu se găsea alt tun decât tunul de jucărie al puricelui.

"O să torn unul mai mare!" spuse profesorul. "Numai dă-mi mijloacele. Trebuie să am cea mai fină mătase, aţă şi ace, funii, frânghii şi sfoară, şi nişte cordelină pentru balon, astea pot arunca pe cineva sus de tot, astea toate sunt din cadrul tunului,"

"Cu orice preţ" spuse tatăl prinţesei, şi îi dărui tot ce ceruse. Toată curtea şi toată populaţia se adunase să vadă turnarea tunului. Profesorul nu-i chemase până când balonul nu era gata de zbor. Puricele stătea pe mâna prinţesei şi privea. Balonul fusese umplut şi abia mai putea fi ţinut, se mişca am putea spune violent.

"trebuie să-l urc ca să se răcească" spuse profesorul, şi se urcă în nacela de dedesubt."Dar nu pot să-l controlez şi să-l manevrez singur. Trebuie să am un ajutor calificat, şi nu văd pe nimeni altcineva decât pe purice."

"Daa! nu-l lass...!" spuse prinţesa, dar totuşi întinse mâna cu puricele spre profesor, care îl puse pe mâna lui.

"Să dăm drumul la funii şi frânghii" ţipă el. "Acum balonul pleacă" Spectatorii crezură că spuse tun, iar balonul urcă din ce în ce mai sus, deasupra norilor departe de ţara sălbatică.
Mica prinţesă, familia ei, şi oamenii aşteptară să poate că încă mai aşteapta şi acum, iar dacă nu crezi mergi şi verifică în ţara sălbatică, toată lumea acolo vorbeşte de purice şi de profesor, şi toţi cred că se vor întoarce când se va răci tunul, dar ei nu se vor întoarce, ei sunt acasă printre noi, în ţara lor natală, ei circulă pe calea ferată la clasa întîi, şi nu la bou vagon, au un mare succes, un balon mare. Nimeni nu-i întrabă cum au făcut rost de balon sau de unde vinŞ sunt băieţi bogaţi acum şi au devenit persoane respectabile:
Puricele şi Profesorul!

Fetiţa cu pantofii roşii.
de Hans Christian Andersen
Drepturile de traducere rezervate :)

A fost odată ca niciodată o fetiţă mică foarte frumoasă şi delicată, dar vara trebuia să alerge desculţă, căci era aşa de săracă încât iarna purta nişte încălţări largi din lemn, care-i înroşeau tălpile picioarelor, şi arătau foarte înfiorător. În mijlocul satului locuia un bătrâna doamnă Cizmăriţă, şedea şi cosea, cum putea şi ea o pereche micuţă de pantofiori din fâşii roşii de postav, erau diformi, dar era vorba de caritate. Erau destinaţi micuţei fetiţe. Pe fetiţă o chema Carina.

În ziua în care mămica ei murise, Carina primi pantofiorii roşii, pe care îi purtă pentru prima dată. În mod sigur nu erau nişte pantofi de doliu, dar nu avea alţii, şi cu picioarele tremurănde urmă micul cortegiu funerar.

Deodată o trăsură impunătoare opri, şi doamnă bătrână grasă coborâ, se uită la fetiţă, simţi compasiune pentru ea, şi îi spuse preotului:

"Dă-mi mie fata. O adopt!"

Iar Carina crezu că totul era din cauza pantofiorilor roşii, dar bătrâna credea că sunt oribili, şi puse să fie arşi. Acum trebuia să înveţe să citească şi să coasă, iar oamenii spuneu despre ea că e drăguţă, dar când se uita în oglindă aceasta îi şoptea: "Eşti mai mult decât drăguţă, pentru că eşti frumoasă!"

Odată regina traversă ţara împreună cu fiica sa. Iar aceasta era o prinţesă, iar omanenii se mergeau înşirat spre castel, în acea mulţime fiind şi Carina, iar prinţesa stătea în hainele ei albe fine, la o fereastră, pentru a fi admirată, şi nu avea nici trenă nici coroană de aur, dar avea o splendidă pereche pantofi de marochin roşu. În mod cert nu erau mult mai frumoşi, decât cei pe care bătrâna doamnă cizmar îi făcuse pentru micuţa Carina. Nimic pe lume nu se putea compara cu pantofiorii roşii.

Apoi pentru Carina veni vremea adolescenţei, şi timpul de a merge la biserică pentru ceremonia de confirmare, avea haine noi şi pantofi noi de asemenea.
Bogatul cizmar al oraşului, îi luă măsurile picioruşelor, în casa lui, în camera lui, unde erau vitrine de sticlă, pline cu pantofi eleganţi şi ghete strălucutoare. Totul arăta fermecător, dar bătrâna doamnă nu putea vedea bine, aşa că nu se bucura de loc. În mulţimea aceea de pantofi se găsea o pereche de pantofiori roşii, exact ca cei ai prinţesei.
Ce frumoşi erau! Cizmarul spuse ca fuseseră făcuţi pentru copilul unui nobil, dar nu se potriveau.
"Presupun ca sunt de lac!?" spuse bătrâna doamnă care nu vedea prea bine. "Strălucesc?"
"Da! Strălucesc!" spuse Carina, îi probă, se potriviră şi fură cumpăraţi, dar bătrâna doamnă nu-şi dădu seama că sunt roşii, alfel nu ar fi permis niciodată să meargă la ceremonia confirmării în pantofi roşii. Şi deşi nu era cazul, acum era cazul.

Toată lumea se uita la picioarele ei, iar când intră pe uşile bisericii şi păşi pe pardoseala bisericii,
părea că toate statuile de pe morminte, toate potretele venerabililor si venerabilelor de pe pereţi,
se holbau la pantofiorii roşii. Iar ea se gândea numai la ei, pe măsură ce preotul îi
puse mâna pe cap, şi vorbi de botez, pactul cu domnul, şi cum de acum era o creştină matură,
iar orga sună solemn, vocile copiilor din cor începură să cânte împreună cu dirijorii, dar
Carina nu se putea gândi decât la pantofiorii roşii.


După amiaza, bătrâna doamnă auzi de la toată lumea ca pantofii fuseseră roşii, şi aceasta spuse ca ceea ce făcuse era profund incorect, dar ca nu trebuia să se mai repete pentru că nu se cuvine, iar pe viitor Carina va trebui să meargă numai cu pantofi negri la biserică, chiar dacă sunt pantofi vechi.

Duminica următoare, când trebuia să meargă la împărtăşanie la biserică, Carina se uită la pantofii negri, la cei roşii, la cei roşii încă o dată, şi-şi puse pantofii roşii.
Soarele strălucea majestuos, Carina şi bătrâna doamnă merseră pe cărare pe cămpul plin de praf.

La uşa bisericii stătea un soldat invalid sprijinit într-o cârjă, avea o barbă lungă frumoasă mai mult roşcată decât albă, şi îngenunche, şi o întrebă pe bătrâna doamna daca nu vrea să-i şteargă pantofii.
Apoi curăţă pantofii Carinei. "Dragă ce pantofi de dans frumoşi!" spuse soldatul. "Stau bine când dansezi" spuse el, vorbind cu pantofii, batând ritmul pe podea.
Bătrâna îi dărui soldatului nişte bani, şi intră cu Carina în Biserică. Şi toţi cei dinăuntru se uitau la pantofi roşii ai Carinei, şi toate statuile se holbau,
iar când Carina îngenunche în faţa altarului şi duse cupa de aur la gură, ea nu se mai putea gândi decât şa pantofiorii roşii. I se părea că aceştia înoată în cupă, şi ea uită să spună psalmii, şi chiar uita "Tatăl Nostru!"
Acum toată lumea ieşea din biserică, şi bătrâna urcă în trăsură. Dar chiar în momentul când Carina ridică piciorul pentru a urca, bătrânul soldat spuse din nou: "Dragă ce pantofi de dans ai!"Iar Carina nu se putu abţinu şi se simţi obligată să facă câţiva paşi de dans, dar odată ce începu să danseze nu se mai putu opri. Era ca şi cum pantofii aveau o putere magică asupra ei. Dansă în jurul bisericii, pentru că nu se mai putea opri, vizitiul trebui să alerge după ea şi să o prindă. O săltă în trăsură, dar piciarele fetei continuau să danseze, aşa că o lovi pe bătrână violent. În cele din urmă reuşiră să-i smulgă pantofii, iar picioarele se odihniră. Acasă pantofii fură puşi în debara, dar Carina nu se putea abţine să nu se uite la ei.
Apoi bătrâna doamnă se înbolnăvi, şi i se spuse că nu se va mai putea ridica din pat vreodată.Trebuia îngrijtă şi supravegheată şi nu era nimeni altcineva însărcinat cu asta decât Carina.
Dar era bal mare în oraş, şi Carina fusese invitată. Se uita la pantofii roşii, spunându-şi că nu era nici un păcat dacă mergea; îşi puse pantofii zicâd că nici asta nu era un lucru rău, şi se duse la bal, şi începu să danseze.
Dar când vroia să se ducă în dreapta, pantofi dansau către stânga, când vroia într-un sens pantofii o duceau în celălalt, şi o duseră pe stradă, şi apoi dincolo de porţile oraşului. Dansă, sau mai bine zis fu obligată să danseze, pănă departe în codrii întunecaţi.Deodată ceva străluci printre copaci, şi ea crezu că este luna, pentru că era o faţă. Dar nu era decât soldatul bătrân cu barba roşie, stătea acolo dând din cap şi spunând:"Draga mea, ce pantofiori de dans frumoşi!"
Ea fu înspăimântată, şi vru să arunce pantofii roşii departe, dar aceştia erau înţepeniţi în picioare.Îşi rupse şosetele, dar pantofi se strânseră repede pe picior. Ea dansă şi fu obligată să danseze peste plaiuri şi câmpuu, pe soare şi pe ploaie, ziua şi noaptea, dar noaptea era cel mai îngrozitor.
Ea dansă în cimitir, dar morţii nu aveau chef să danseze. Ei aveau ceva mai bun de făcut. Îşi dorea să se aşeze pe mormântul săracilor unde ferigile creşteau sălbatic, dar pentru ea nu exista nici pace nici odihnă. Şi cum dansa prin dreptul uşii bisericii, văzu un înger în robă albă, cu aripile atingând pământul, faţa sa era severă şi gravă, iar în mână avea un paloş strălucitor.
"Sa dansezi ai vrut!", spuse el, "dansează în pantofii roşii pănă vei palidă şi rece, pănă ţi se va coji piela şi vei fi un schelet! Să dansezi poţi, din uşă în uşă, şi să baţi acolo unde stau copii mândri şi răi, ca să te audă şi să se teamă! Dansează, deci!"
"Milă" plânse disperată Carina. Dar nu auzi îngerul răspunzând, pentru că pantofii o purtară departe peste munţi şi vai, pe drumuri şi pe cărări, fără a înceta vreunmoment să danseze.
Într-o zi dansă în dreptul unei uşi pe care o ştia bine, se cântau psalmi înăutru, iar un sicriu era cărat acoperit cu flori. Atunci ştiu că fusese abandonată de toată lumea şi blestemată de îngerii Domnului.
Dansă, şi fu obligată să danseze prin noaptea neagră. Pantofii o purtară departe prin mărăcini şi rădăcini până fu toată numai vânătăi şi răni. Dansă aşa până ajunse prin buruieni până ajunse la o mică casă.Acolo, după cum ştia stătea călăul; iar ea bătu cu degetele în fereastră şi spuse:
"Ieşi afară! Ieşi afară! Nu pot intra, pentru că trebuie să dansez."
Iar călăul spuse:"Presupun că nu ştii cine sunt eu? Tai capetele celor răi, şi am toporul pregătit pentru asta."
"Nu-mi tăia capul!" spuse Carina, "pentru ca atunci nu-mi voi mai putea ispăşi păcatul, dar taie-mi picioarele cu pantofiorii roşii!"
Apoi ea mărturisi toate păcatele, iar călăul tăie dintr'o bucată picioarele cu pantofiorii roşii, iar pantofiidansară departe cu tot cu picioruşe, peste câmp în adâncul codrului întunecat.
Iar călaul îi scluptă o pereche de picioare de lemn şi nişte cârje, şi o învăţă un psalm care e cântat de păcătoşi, ea sărută măna care ghidase toporul, şi plecă pe drumul ei.
"Acum am suferit suficient pentru pantofii roşii," spuse ea; "O să merg la biserică, ca să mă vadă lumea" Şi intră repede pe uşa bisericii, dar când intră pantofii roşii dansau în faţa ei, iar ea se înspăimântă, şi se întoarse.
O săptămână întreagă a fost tristă şi a vărsat multe lacrimi amare, dar camd a venit dumninica din nou, îşi spuse, acum am suferit şi răbdat destul. Eu cred că sunt tot atât de bună ca mulţi din cei ce stau în biserică pe scaune şi îşi dau aere". Şi merse drept înainte, dar nu se apropie prea mult când văzu la porţile bisericii pantofii roşii dansând în faţa ei. Ea fu terifiată şi se întoarse, şi regretă din inimă toate păcatele.
Merse la parohie, şi se rugă să fie primită să lucreze acolo. Va muncii asiduu, spunea ea, şi va face tot ceea ce va putea, nu-i păsa de plată câtă vreme va a vea un acoperiş deasupra capului şi va fin înconjurată de oameni buni. Nevestei pastorului, îi făcu milă, şi o angajă. Şi ea fu evlavioasă şi munci cu zel. Stătea liniştită şi asculta când pastorul citea din biblie seara. Iar copiii o plăceau foarte mult, dar când vorbeau de îmbrăcăminte grandoare şi măreţie ea clătina din cap.
Intr-una din dumninicile următoare toţi merseră la biserică, şi ea fu întrebată dacă vrea să vină, dar cu lacrimi în ochi ea se uită la cârje. Iar când ceilalţi se duseră să audă cuvântul domnului, ea stătea singură în camera ei micuţă; mare doar cât să încapă un pat şi un scaun. Acolo stătea cu cartea de imnuri religioase, şi citea cu o minte pioasă, iar vântul purtă sunetul orgii până la ea, iar Carina izbucni în lacrimi şi spuse:"Doamne, Dumnezeule Ajută-mă!"
Apoi soarele străluci aşa de puternic, şi în faţa ei apăru îngerul Domnului în roba albă, era acelaşi pe care-l văzuse în acea noapte la uşa bisericii. Nu mai purta la el paloşul, ci doar un buchet mare de trandafiri, cu care atinse tavanul, care se ridică sus, sus de tot, iar ea văzu orga cântând, văzu picturile de pe pereţi cu venerabili şi venerabile, şi văzu comunitatea stând în biserică pe scaune lustruite de vreme, citind din cărţile de rugăciuni. Biserica însăşi veni în camera fetei, sau poate camera se dusese la biserică. Se aşeză în rând cu familia pastorului, iar când sujba s-a terminat toţi au spus: "Era de cuviinţă să vii!"
"A fost milă!" spuse ea.
Orga cântă iar vocile copiilor se auzeau uşor şi plăcut. Căldura soarelui lumina prin ferestre rândul ude se aşezase Carina, iar inima ei se umplu de pace şi fericire, încât cedă. Sufletul ei zbură pe raze de soare către rai, şi nimeni acolo n-a întrebat-o de pantofii roşii.

Lebedele Sălbatice

de

Hans Christian Andersen

(1838)

Peste munţi şi peste ţări, acolo unde lebedele zboară când este iarnă, trăia un rege care avea unsprezece fii, şi o fiică pe nume Eliza. Cei unsprezece erau prinţi, şi fiecare mergea la şcoală cu o stea la piept, si cu sabie. Ei scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur, şi-şi învăţau lecţiile aşa de repede şi citeau aşa de uşor încât oricine îşi putea da seama că erau prinţi. Surioara lor Eliza stătea pe un mic tron din sticlă, şi avea o carte plină de poze, scumpă cât jumătate din regat. Copii erau fericiţi, însă cum nimic nu rămâne neschimbat, şi asta avea să se schimbe. Tatăl lor, care era regele ţării, s-a însurat cu o regină vicleană, care nu ibuea copiii de fel. Ei ştiură asta din prima zi după nuntă. În palat aveau loc festivităţi, şi copii se jucară în timpul recepţiei, dar în loc să aibă, ca de obicei, toate prăjiturile şi merele care rămâneau, ea le dădu nişte nisip într-o cănuţă de ceai, şi le spuse să-şi închipuie că-i o prăjitură. În săptămâna care urmă, ea o trimise pe Eliza la ţară la o familie de ţărani, şi apoi spuse regelui aşa de multe lucruri urâte despre prinţi, că regele nu făcu nici un efort să le arate atenţia cuvenită.
"Sunteţi mari şi e timpul să ieşiţi în lume şi să vă descurcaţi singuri," spuse regina. "Zburaţi precum păsările migratoare, fără să puteţi vorbi." Dar nu putu să-i facă atăt de urâţi pe cât ar fi vrut, iar ei se transformară în unsprezece lebede frumoase. Apoi cu un plâns ciudat, zburară prin ferestrele palatului, pe deasupra parcului, către pădure. Crăpa de ziuă când trecură pe deasupra colibei ţăranului, unde surioara lor Eliza dormea în cămăruţa ei. Se rotiră în jurul acoperişului, îşi răsuciră găturile lungi şi bătură din aripi, dar nimeni nu-i văzu sau auzi, iar ei trebuiră să zboare mai departe, dincolo de nori, pe deasupra întregii lumi, până ajunseră, la o pădure deasă şi întunecată, care se întindea până departe la malul mării. Biata Eliza stătea singură în camera ei jucându-se cu o frunză verde, privind prin ea la soare, pentru că nu avea alte jucării, şi perforă o gaură în frunză, şi privea prin găurică la soare, având impresia că vede ochii cristalini ai fraţilor ei, iar când soarele strălucitor îi lumina obrăjorii, se gândea că aceştia o sărută. Zilele treceau una după alta, uneori vântul foşnăia prin tufele de trandafiri, şi şoprea către trandafiri,"Cine poate fi mai frumoasă decât voi?" Iar trandafiri, dădeau din cap şi spuneau,"Eliza este." Iar când bătrâna stătea pe prispa casei duminica şi citea cartea de psalmi, vântul fluiera printre frunze, şi spunea cărţii, "Cine este mai pioasă decât tine?", iar cartea de psalmi răspundea "Eliza." Iar trandafirii şi cartea spuneau adevărul adevărat. Când împlini cincisprezece ani se reîntoarse acasă, dar regina văzând cât de frumoasă devenise, işi umplu inima cu venin şi ură împotriva Elizei. Ar fi vrut să o transforme într-o lebădă, ca pe fraţii ei, dar nu îndrăznea încă, pentru că regele o îndrăgea. Într-o dimineaţă, regina se duse la baie, baia era din marmură,avea pe jos perniţe moi, iar pereţii erau decoraţi cu cele mai frumoase tapiţerii. Ea luă trei broaşte râioase cu ea, şi îi spuse uneia, ""Când Eliza vine la baie, aşeazăte sub capul ei, ca să devină la fel de proastă ca şi tine. Apoi îi spuse celei de-a doua, "Aşează-te pe fruntea ei, ca să devină la fel de urâtă ca şi tine, iar tatsu să nu o mai recunoască." "Odihneşte-te deasupra inimii ei", îi şopi celei de-a treia broaşte, "lasă spiritul rău să o cuprindă, şi să suporte povara răutăţii". Şi puse cele trei broaşte în apa cristalină, şi apa căpătă pe dată o tentă verzuie. Apoi o chemă pe Eliza, o ajută să se dezbrace, şi apoi să intre în baie. Când Eliza s-a cufundat în apă, una din broaşte se aşeză pe păr, o a doua pe frunte, iar ce-a de-a treia pe piept, dar ea nici nu le observă, iar când ieşi din apă, trei flori roşii de mac pluteau deasupra. Dacă nu ar fi fost veninoase, sau dacă n-ar fi fost sărutate de vrăjitoare, s-ar fi transformat în trandafiri roşii. Cu toate astea se transformaseră în flori, pentru că se aşezaseră pe capul Elizei şi pe inima sa. Era prea bună şi prea inocentă pentru ca vrăjitoria de orice fel să aibă efect asupra ei. Cănd regina vrăjitoare văzu asta, o frecă pe faţă cu zeamă de nucă, astfel că faţa ei deveni neagră, apoi îi încâlci părul frumos şi cu untură împuţită îl făcu să arate slinos, încât era imposibil să o mai recunoşti pe Eliza.

Când o văzu tatăl său, fu atât de şocat , încât declară că ea nu era fata lui. Nimeni în afară de câinele de pază şi de rândunici nu o recunoscu, dar ele erau doar nişte bite dobitoace care nu puteau să vorbească. Sărăcuţa Eliza plânse şi se gândi la fraţii ei care erau cu toţii plecaţi. Amărâtă, ea pribegi departe de palat, şi merse zile întregi peste câmpii şi văi, până ajunse la pădurea întunecată. Nu mai ştia în ce direcţie să meargă, dar era aşa de nefericită, şi îi era aşa de dor de fraţii săi, care ca şi ea, erau plecaţi în lume, încât se hotărâ să-i caute. Era de puţină vreme în pădure, când veni noaptea şi apropape că pierdu cărarea, aşa că se aşeză pe un muşchi moale, îşi spuse rugăciunea de seară, şi îşi aşeză capul pe rădăcina unui copac. Totul era nemişcat, iar aerul uşor o mângăia duios pe frunte. Lumina a sute de licurici străluci prin iarbă şi muşchii din pădure, asemeni unui foc verde, iar dacă când se mişca atingea o crenguţă, insectele cădeau asemeni unei ploi de stele.

Toată noaptea visă la fraţii săi. Ea şi ei copii din nou, jucându-se împreună. Îi vedea scriind cu creioanele de diamant pe plăcuţle de aur, în timp ce ea se uita la cartea cu poze care costase cât jumătate de regat. Ei nu scriau linii şi litere, cum făceau de obicei, ci descrieri ale aventurilor cavalereşti intreprinse, şi ceea ce descoperiseră şi văzuseră. În cartea cu poze, de asemeni, totul era viu. Păsărelele cântau, iar oamenii ieşeau din poze şi vorbeau cu Eliza şi cu frăţiorii ei, dar când întorcea paginile, fugeau înapoi în poze pentru ca totul să fie în ordine.

Când se trezi, soarele era sus pe cer, dar încă nu putea să-l vadă, pentru că arborii bogaţi îşi întindeau crengile dese deasupra ei, iar razele solarelui răzbăteau ici colo printre frunze, asemeni unor fascicule de aur. Era o aromă dulce de la prospeţimea verde a naturii, iar păsările aproape că i se urcau pe picioare. Auzi apa susurând de la nenumărate izvoare, toate curgănd spre lacul cu plaja aurie. Tufele creşteau des în jurul lacului, şi doar într-un singur loc găsi un loc, făcut poate de o căprioară, prin care putu ajunge la apă. Apa era aşa de cristalină, că dacă vântul nu ar fi agitat crăcile copacilor şi crenguţle tufişurilor, acestea ar fi părut pictate pe fundul lacului, pentru că fiecare frunză se reflecta în apă, fie că era în umbră fie că era în bătaia soarelui. Apoi Eliza îşi văzu faţa, şi se înspăimântă când află cât era de neagră şi urâtă, dar când îşi udă mânuţa, şi-şi frecă ochii şi fruntea, pielea sa străluci din nou, şi apoi se dezbrăcă, şi intră în apa proaspătă, o fată mai frumoasă ca a lui, n-ar fi găsit regele de ar fi căutat o lume întreagă. De îndată ce îmbrăcă din nou, şi îşi împleti cosiţele lungi, merse la izvorul efervescent, şi bău puţină apă din căuşul mâinilor sale. Apoi umblă departe în adâncul pădurii, fă să ştie unde este. Se gândea la fraţii ei, şi era sigură că Dumnezeu no o va uita. Este Dumnezeu cel ce face merele pădureţe să crească în pădure, pentru cei înfometaţi, şi El o călăuzea către un copac anume, care era aşa de încărcat cu fructe, că se îndoise de atâta greutate. Aici îşi luă gustarea de prânz, plasă o proptea sub crengile îndoite ale copacului, apoi se duse în adâncurile întunecate ale pădurii. Era aşa de linişte că-şi putea auzi sunetul paşilor, ca şi foşnetul fiecărei frunze uscate strivită sub picioarele sale. Nici o pasăre, nici o rază de soare nu putea pătrunde prin coroanele mari şi dese ale copacilor. Trunchiurile groase crescuseră aşa de aproape unul de altul, încât părea îngrădită de un gard uriaş. O asemeni singurătate nu mai simţise niciodată. Nopatea era precum smoala. Nici un singur licurici nu stralucea printre muşchi.

Amărâtă se întise ca să adoarmă, şi după o vreme, i se păru că ramurile copacilor se dau la o parte, iar ochi blânzi ai îngerilor se uită la ea din rai. Când se trezi dimineaţa, nu mai ştia dacă visase sau se întâmplase cu adevărat. Apoi continuă să meargă, dar nu apucă să meargă prea mult, când întâlni o bătrână cu un coşuleţ cu fragi şi mure, care-i dădu ceva să mănânce. Apoi Eliza o întrebă dacă n-a văzut unsprezece prinţi călărind prin pădure.
"Nu" răspunse bătrâna, "Dar am văzut ieri unsprezece lebede, cu coroane de aur pe cap, înotând la râul din apropiere."
Apoi o duse pe Eliza , nu departe, pe un mal ridicat, iar la picioare vazură un râu micuţ.Copacii de pe ambele maluri ale râului îşi întindeau ramurile unii către ceilalţi, iar acolo unde coroanele stufoase arborilor nu se întâlniseră în mod natural, rădăcinile se răsuciseră din pământ, în aşa fel încât coroanele lor să se îmbrăţişeze deasupra apei. Eliza îi dădu bineţe bătrânei, şi plecă pe lângă râu, până ajunse la ţărmul mării. Iar acolo, înaintea ochilor fetei, se întindea majestuos oceanul, dar nimeni nu se vedea navigând, nici măcar o barcă. Mersese prea departe? Ea văzu nenumăratele pietricele de pe malul oceanului, netezite şi rotunjite de acţiunea apei. Sticlă, fier, piatră, toată mulţimea de obiecte ajunse pe mal, îşi luase forma de la energia oceanului, şi erau cel puţin la fel de netede, precum delicatele mâini ale Elizei. "Valurile se mişcă fără răgaz", spuse ea,"până ce tot ceea ce este aspru devine neted, fără odihnă voi acţiona şi eu. Vă mulţumesc pentru lecţie valuri strălucitoare, inima-mi spune că-mi ve-ţi arăta drumul spre fraţii mei dragi". Deodată peste algele acoperite de spuma mării văzu aşezate unsprezece lebede cu penele albe, adunate într-un grup. Picături de apă străluceau pe el, dacă erau stropi sau lacrimi nimeni n-at fi putut spune. Singură pe malul mării, ea nu observă, iar cum tărmul oceanului se schimbă în câteva ore mai mult decăt se schimbă malul unui lac într-un an întreg. Dacă se ridica un nor negru şi greu, era ca şi cum marea ar fi zis,"Uite pot să arât întunecat şi supărat," iar apoi bătea vântul, iar valurile se transformau în spumă albă pe măsură ce unduiau. Când vântul dormita, iar norii străluceau în lumina purpurie a apusului, marea părea o petală de trandafir. Dar oricât de liniştită era suprafaţa cristalină , la ţărm tot mai vălurea, iar unuduirea apei era precum pieptul unui copil adormit. Când soarele era gata să apună, Eliza văzu cele unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap, zburând spre pământ, una în spatele celeilale asemei unei lungi panglici albe. Apoi Eliza se coboră de pe faleză, şi se ascunse în spatele unor tufe. Lebedele aterizară apropae de ea şi începură să vânture din aripile lor mari. De îndată ce soarele dispăru sub apă, penele lebedelor căzură, iar unsprezece prinţi, mândri, fraţii Elizei, se regăsiră lângă prinţesă. Ea scoase un ţipăt puternic, căci deşi se schimbaseră destul de mult, îi recunoscuse imediat. Sări în braţele lor şi îi chemă pe fiecare pe nume. Apoi prinţii, se bucurară să-şi recunoscă sora din nou, pentru că şi ei o recunoscuseră deşi crescuse aşa de naltă şi de frumoasă. Au râs, au plâns, şi foarte curând au înţeles cât de perfid îi tratase mama vitregă pe toţi. "Noi, Fraţii", spuse cel mai în vârstă, "zburăm la fel de sălbatic precum lebedele, cât e soarele pe cer, dar îndată ce acesta apune ne recăpătăm înfăţişarea umană.De aceea întotdeauna trebuie să fim în apropierea unui loc de odihnă, înaintea înserării, pentru că dacă am zbura spre nori la vremea apusului, când ne revenim şi devenim oameni, ne-am scufunda în adâncurile oceanului.Însă noi nu locuim aici, ci într-o ţară la fel de frumoasă, dincolo de ocean, prentru asta trebuie să străbatem un drum lung, şi nu-i nici o insulă în drumul nostru peste care să putem trece noaptea, nimic, în afara unei stânci micuţe ce răsare din mare, pe care cu greu putem să stăm, chiar şi atunci când ne înghesuim unii în alţii.Dacă marea e agitată, spuma valurilor ne loveşte, şi totuşi îi mulţumim lui Dumnezeu chiar şi pentru această stâncă, căci altfel nu am ajunge în patria noastră, pentru că zborul peste ocean durează cât cele mai lungi două zile ale anului.Avem permisiunea sa părăsim noua noastră casă odată în fiecare an, şi să rămânem unsprezece zile, timp în care zburăm peste pădure ca să mai vedem palatul unde locuieşte tatăl nostru, şi locul unde ne.am născut, şi biserica unde este înmormântată mama noastră.Aici totul, copaci, iarbă, pare a fi legat de noi. Caii sălbatici sar aşa cum îi vedeam în copilărie, cărbunarii cântă aceleaşi cântece, pe care le dansam când eram copii.Asta e ţara noastră de care suntem legaţi prin legături de dragoste, şi aici te-am găsit pe tine surioară dragă. Mai putem rămâne două zile apoi trebuie sa zburăm departe spre o ţară frumoasă care nu e casa noastră, dar cum să te luăm cu noi? Nu avem nici corabie nici barcă.
"Cum putem risipi vraja?" întrebă sora lor. Apoi ea vorbi aproape toată noaptea, moţăind doar câteva ore. Eliza fu trezită de foşnetul aripilor lebedelor care se învârteau deasupra. Fraţii ei se transformaseră din nou, în lebede, şi zburară în cercuri din ce în ce mai largi, până dispărură în zare, dar unul din ei, cea mai tânără lebădă, rămase în urmă, şi îşi puse cpul în poala fetei, în timp ce ea îl mângâia pe aripi, şi rămaseră aşa toată ziua. Spre seară, sosi restul fraţilor, şi cum apuse soarele reveniră la forma umană. "Mââine," spuse unul, "o să zburăm departe, şi nu ne vom întoarce până nu se va împlini anul. Dar nu te putem lăsa aici. Ai curaj să vii cu noi? Braţul meu singur, e suficient de să de ducă prin pădure, şi nu pot fi aripile noastre suficient de puternice cât să te purtăm în zbor alături de noi? "
"Luaţi-mă cu voi", spuse Eliza. Apoi ei petrecură toată noaptea împletind o plasă din răchită şi trestie. Era mare şi rezistentă. Eliza se aşeză pe împletitură, iar când soarele răsări, fraţii ei se transformară în lebede sălbatice, apucară plasa cu ciocurile, şi zburară sus spre nori, cu sora lor încă dormind. Razele de soare cădeau pe faţa fetei, de aceea una din lebede se deplasă deasupra capului, în aşa fel încât , aripile sale larg întinse să o umbrească. Erau departe când se trezi Eliza. Iniţial crezu că încă visează, era simţea aşa de ciudat, purtată aşa de sus în aer deasupra mării. Lângă ea se găsea o ramură plină cu fructe de pădure şi câteva bucăţi de lemn dulce, pe care cel mai tânăr frate le adunase special pentru ea, şi le aşezase la îndemână. ea îi zâmbi drept mulţumire, ştia că tot esl era cel care zburase deasupra pentru a se bucura de umbră. Erau atât de sus încât o corabie mare părea sub ei, asemeni unui pescăruş care taie valurile. Un nor mare ce plutea sub ei, le părea un munte uriaş, şi deasupra lui Eliza văzu umbra ei şi a celor unsprezece lebede proiectată la nişte dimensiuni gigantice.
Toţi împreună alcătuiau o pictură mai frumoasă decât orice văzuse, dar pe măsură ce soarele urca pe cer, iar norii rămâneau în spate, pictura umbrelor de risipea. Înainte, zburară toată ziua, asemeni unei săgeţi înaripate, dar mai încet decât de obicei pentru că acum trebuiau să aibă grijă şi de surioara lor. Vremea începu să se înrăutăţească, iar Eliza privea îngrijorată cum soarele începe să dispară, şi stânca nu se zărea nicăieri în zare. Era evident că lebedele făceau un efort uriaş pentru a da din aripi."Of!" ea era motivul pentru care ei nu avansau mai rapid. Când soarele va apune, ei se vor transforma în bărbaţi, vor cădea în mare şi se vor înneca. Apoi ea spuse o rugăciune cu toată credinţa, dar stânca tot nu apăru. Norii negrii se apropiau tot mai mult, rafalele de vânt erau prevestitoare de furtună, în timp ce dintr'o masă masivă de nori groşi, fulgerele trăzneau unul după altul. Soarele atingea deja marginea orizontului, când lebedele se îndreptară în jos aşa de surprinzător, încât capul Elizei tremură, ea crezu că au căzut, dar aceştia foarte repede începură să planeze din nou.Văzu în depărtare stânca, chiar în momentul în care soarele era ascuns pe jumătate de valuri. Stânca nu părea mai mare decât cpul unei foci ieşit din apă. Coborâră atât de rapid, încât în momentul în care picioarele lor atinseră stânca, soarele mai strălucea asemeni unei steluţe, şi dispăru asemeni ultimei scântei de pe o bucată de hârtie arsă. Apo ea îşi văzu fraţii stând roată în jurul ei cu braţele strânse împreună.Nu mai era loc nici să arunci un ac. Valurile se spargeau de stâncă şi îi acopereau de apă. Cerul era luminat continuu de fulgere, şi tunetele se auzeau unul după altul. Dar soră şi fraţi, stăteau ţinându-se de mâini, ci cântau pentru a-şi păstra curajul şi speranţa. Dis de dimineaţa, atmosfera deveni calmă şi liniştită iar la răsărit zburară de pe stâncă cu Eliza. Marea era încă agitată, iar din înaltul cerului, spuma albă pe valurile verde închise, părea asemeni unor milioane de lebede care înotau pe apă.Când soarele se ridică, Eliza văzu înaintea ei, plutind în aer, o serie de munţi, împodobiţi cu strălucitoare gheţuri pe culmi. În centru, se ridica un castel care părea de doi kilometri lungime, cu rânduri de coloane, ridicate una deasupra altuia, în timp ce în jur palmierii îşi legănau florile înflorite mari cât roata de moară. Ea întrebă dacă asta era ţara care-i adoptase.Lebedele dădură din cap că nu, pentru că ce vedea era fromosul şi mereu schimbătorul palat al norilor, "Fata Morgana", palatul în care nici un muritor n-a pus vreodată piciorul. Eliza încă mai admira scena, când munţii, pădurile, şi castelele se topiră brusc, şi douăzeci de biserici impresionante apărură în locul lor, cu turnuri înalte şi ferestre gotice ascuţite. Eliza chiar îşi imagina că aude muzica orgii, dar de fapt era murmurul mării ceea ce auzea. Pe măsură ce se apropiară de biserici, acestea se transformară într-o flotă de vase, ce părea să navigheze în spatele lor, dar când se uită din nou, văzu numai ceaţa mării alunecând peste ocean. Pe măsură ce înaintau scene mereu în schimbare, până ce în cele din urmă ea văzu pământul real spre care se îndreptau, cu munţii albaştri, pădurile de cedru, palate şi oraşe. Cu mult înainte de apusul soarelui, se aşeză pe o stâncă, în faţa unei peşteri, cu o podea acoperită cu alge delicate ce părau un covor brodat. Acum vom aştepta să ne povesteşti ce ai visat" spuse fratele cel mai mic, pe măsură ce îi arăta sorei lui dormitorul.
"Cerul mi-a promis că voi visa cum să vă salvez", spuse ea. Şi acest gând puse stăpânire pe mintea ei iar ea se rugă din inimă pentru ajutor divin, şi chiar în somn continuă să se roage. Apoi în vis părea că zboară sus în aer, către palatul norilor numit "Fata Morgana," iar o zână veni să o întâlnească, frumosă ţi radioasă, şi totuşi foarte asemănătoare cu bătrâna care îi oferise hrană în pădure, şi care îi povestise de lebedele cu coroane de aur pe cap. "Fraţii tăi pot fi eliberaţi," spuse ea, "dar numai dacă vei dovedi curaj şi perseverenţă. Apa care este mai fină decât mâinile tale delicate, netezeşte forma pietrelor, dar nu simte durerea aşa cum o vor simţi mâinile tale, nu are suflet, şi nu poate suferi agonia şi tortura pe care tu le vei suferi. Vezi urizicile astea din mâna mea? Vei găsi multe la fel, crescând în jurul cavernei unde dormi, dar nu te vor ajuta decât ele sau cele crescute pe mormintele unui cimitir.Pe acestea va trebui să le culegi chiar dacă îţi vor urzica mâinile. Zdobeştele cu mâinile şi cu picioarele, până când vor deveni fibre, din care va trebui să torci şi să ţeşi unsprezece haine cu mâneci lungi, dacă acestea sunt aruncate peste cele unsprezece lebede, vraja va fi ruptă. Dar ţine mine, din momentul în care începi acţiunea până când termini, chiar dacă îţi va lua ani de zile, nu trebuie să vorbeşti. Un singur cuvânt spus va străpunge inimile fraţilor tăui precum cel mai ascuţit pumnal.Vieţile lor depind de limba ta. Ţine bine minte." Şi cum termină de vorbit, o atinse uşor cu o urzică, şi o durere ca o arsură o trezi pe Eliza.

Era miezul zilei, şi în apropierea locului unde dormise văzu nişte urzici precum cele din vis. Se aşeză în genunchi, şi mulţumi domnului. Apoi merse drept înainte din peşteră pentru a începe să muncească cu mâinile ei delicate. Începu să caute urzicile nesuferite, care-i provocau arsuri mari pe braţe şi mâini, dar era hotărâtă să îndure fericită ştiind că va putea să-şi salveze fraţii. Apoi lovi urzicile cu picioarele goale şi toarse fibrele. La asfinţit fraţii se întoarseră şi fură înspăimântaţi când o văzură mută. Crezură că trebuia să fie un nou soi de vrajă a mamei vitrege. Dar când văzură mâinile înţeleseră că ceea ce făcea, făcea în numele lor, iar cel mai tânăr frate plânse, iar unde cădeau lacrimile lui durerea înceta iar arsurile dispăreau. Iar Eliza lucră toată noaptea, pentru că nu se putea odihni până când nu rupea vraja. În ziua următoare, când fraţii săi plecaseră, rămase singură, dar parcă niciodată timpul nu trecuse aşa de repede. O haină era deja gata şi o începuse pe a doua, când auzi cornul unui vânător, şi fu cuprinsă de teamă. Sunetul venea din ce în ce mai aproape, câinii se auzeau lătrând, iar ea fugi repede în peşteră. În mare grabă adună într-o grămadă, urzicile culese până atunci, şi se aşeză peste ele. Imediat un câine uriaş veni sărind către ea dinspre o ravenă, apoi încă unul şi încă unul, şi începură să latre puternic, să vină spre ea să dea înapoi, şi tot aşa. În câteva minute toţi vânătorii stăteau în faţa peşterii, iar cel mai chipeş dintre ei era chiar regele ţării. Acesta veni spre Eliza, pentru că nu mai văzuse fată aşa de frumoasă.
"Cum ai ajuns aici copilă dragă?" întrebă el. Dar Eliza dădu din cap. Nu îndrăznea să vorbească, pentru că asta putea să ducă la pieirea fraţilor săi. Şi îşi ascunse mâinile sub şorţuleţ, ca regele să nu vadă cât este de rănită.
"Vino cu mine," spuse el, nu poţi rămâne aici. Dacă eşti bună la suflet pe cât eşti de frumoasă, te voi îmbrăca numai în mătase şi catifea, îţi voi da coroana, şi vei locui şi domni în cel mai somptuos castel al meu." Apoi o ridică pe cal. Ea plânse şi-şi frământă mâinile, dar regele zise,"Nu vreau nimic altceva decât fericirea ta. Va veni vremea când îmi vei mulţumi pentru asta." Şi galopară departe peste munţi şi văi, cu Eliza aşezată în faţa sa pe cal, şi cu toţi vânători în urma lor. Când soarele apuse, se apropiară de oraşul regal, cu biserici şi cupole strălucitoare. La sosirea în castel, regele o plimbă prin sălile de marmură, unde erau fântâni arteziene decorative, iar tavanele şi pereţii erau pictate în întregime. Dar ea nu avea ochi să vadă gloria acelor monumente, ea putea numai să jelească şi să plângă. Răbdătoare permise să fie aranjată în rochie regală, să-i fie împodobit părul cu un fileu de perle, şi să-i fie acoperite mâinile cu mânuşi elegante peste arsurile degetelor. Cum stătea îmbrăcată faţa tuturor în veşminte scumpe, arăta o frumuseţe atât de strălucitoare, încât întreaga curte se înclină în faţa sa. Apoi regele declară în faţa tuturor, intenţia sa ca Eliza să fie mireasa lui, dar arhiepiscopul dădu din cap, şi şopti că frumoasa tânăra domniţă era numai o vrăjitoare care-l orbise pe rege şi îi vrăjise inima. Dar regele nu avea urechi pentru asta, ordonă orchestrei să cânte, masa să fie aranjata pentru cele mai bune ocazii, iar cele mai frumoase fete au fost invitate la dans. Apoi o conduse prin mirificile grădini, dar nici un zâmbet nu apăru pe faţa ei nimic nu-i lumină privirea. Arăta ca o pictură a durerii întrupate. Apoi regele deschise uşa unei mici camere unde trebuia să doarmă, era decorată cu tapiţerii aşa de bogate încât semăna cu peştera unde o găsise. Pe podea era aşternută o grămadă de fibre obţitunte din urzicile culese, iar sub tavan atârna haina pe care o făcuse. Aceste lucruri fuseseră aduse precum nişte curiozităţi de unul din vânători.

"Aici te poţi visa înapoi în vechea casă din peşteră," spuse regele, "Aici sunt lucrurile pe care le începusei, te va amuza în mijlocul acestei splendori să te gândeşti la timpul petrecut în peşteră."

Când Eliza văzu toate acele lucruri care erau atât de prezente în inima sa, un zâmbet îi apăru în timp ce sângele îi îmbujoră obrajii. Se gândi la fraţii săi, şi la eliberarea lor, şi deveni aşa de bucuroasă încât sărută mâinile regelui. El îi luă mâna şi o puse pe inmă. Foarte curând clopotele bisericii anunţară vesel, sărbătoarea nunţii, iar frumoasa fată mută găsită în pădure, trebuia să devină regina ţării. Dar arhiepiscopul şopti vorbe otrăvite în urechile regelui, dar acestea nu ajunseră la inima acestuia. Nuta tot mai trebuia să aibă loc, iar arhiepiscopul însuşi trebuia să încoroneze mireasa, în ciuda împotrivirii acestuia, el apăsă în mod voit coroana pe fruntea Elizei ca să-i provoace durere. Dar o durere mai mare îi înlănţuise inima, mila pentru fraţii ei.Şi nu simţi nici o durere trupească. Gura îi rămase închisă, un singur cuvânt şi fraţii ei puteau muri. În acelaşi timp îl iubea pe regele frumos, care mu precupeţea nici un efort pentru a o face fericită în fiecare zi, îl iubea din toată inima iar ochii îi erau luminaţi de dragostea pe care nu o putea exprima în cuvinte. Of. Dacă ar fi putut numai, să-i împărtăşească necazurile ei. Dar trebuia să rămână mută până când termina ceea ce avea de făcut, de aceea noaptea se strecura în camera ei mică, care fusese amenajată să arate ca o peşteră, şi tricota haină după haină. Dar când începu a şaptea haină descoperi că a rămas fără fibre. Ştia că că urzicile de care avea nevoie, le putea găsi în curtea bisericii, şi că trebuia să le culeagă ea însăşi. Dar cum să ajungă acolo? "Oh, ce este durerea din degete pe lângă tortura pe care o simt în inimă" îşi spuse ea, "Trebuie să-mi asum riscul, cu ajutor de cel de sus." Apoi cu inima treburândă, ca şi cum ar fi fost pe cale să comită vreo faptă urâtă, se strecură în grădină la lumina lunii pline, merse pe trotuarele înguste pe străzile pustii, până ajunse la biserică. Acolo văzu pe piatră mare de mormânt un grup de pricolici. Aceste creaturi îşi dădeau jos zdrenţele, ca şi cum ar fi vrut să se îmbăieze, şi apoi scormoneau mormintele proaspete cu degetele lor subţiri, scoteau cadavrele şi mâncau carnea! Eliza trebui să treacă prin apropierea lor, iar ei îşi fixară privirile răutăcioase spre ea, dar ea se rugă tăcut, adunând urzicile usturătoare, şi le duse la castel. O singură persoană o văzuse, şi aceea era arhiepiscopul, care era treaz în timp ce toată lumea dormea. Acum gândea că raţionamentul său era corect. Ceva nu era în regulă cu regina. Era o vrăjitoare, şi-l vrăjise pe rege şi chiar restul lumii. În cel mai mare secret îi destăinui regelui ce văzuse şi de ceea ce se temea, şi spuse vorbe grele, în timp ce basoreliefurile sfinţilor dădeau din cap părând a spune: "Nu e aşa! Eliza e nevinovată!"

Dar arhiepiscopul interpretă altfel, el credea că aceştia marturiseau împotriva Elizei şi dădeau din cap abătuţi de răutatea acesteia. Două lacrimi căzură pe obrajii regelui, şi veni acasă cu inima îndoită, iar noaptea se prefăcu că visează, dar somnul nu venea de fel, pentru că o vedea pe Eliza dispărând în fiecare noapte dispărând în camera ei. Din zi în zi îndoiala sa creştea tot mai mult, iar Eliza vedea şi nu înţelegea de ce, dar se alarmă şi inima începu să-i tremure pentru fraţii săi. Lacrimile ei fierbinţi străluceau precum perlele printre diamantele de pe catifeaua regală, deşi toţi cei ce o vedeau o invidiau. Între timp aproape terminase treaba, numai o haină mai trebuia, dar nu mai avea nici un pic de fibre, şi nici o singură urzică. Încă o dată, pentru ultima oară trebuia să se aventureze la biserică şi să mai culeagă cu mâinile ei căteva urzici. Se gândi terorizată la drumul sinistru şi la teribilii pricolici, dar voinţa îi era de fier, ca şi încrederea în ajutorul ceresc. Eliza se duse iar regele şi arhiepiscopul o urmară. O văzură trecând de porţile înspăimântătoare spre cimitir, iar când se apropiară ei văzură pricolicii şezând pe morminte, iar ei crezură că eliza era unul dintre aceştia., ea cea care-şi punea capul pe pieptul regelui în fiecare seară. "Oamenii trebuie să condamne aşa ceva!", spuse regele, iar ea fu repede condamnată de toţi să fie arsă pe rug. Departe de somptuoasele săli ale palatului, ea fu dusă către o celulă neagră şi ostilă, în care vântul se auzea printre barele de oţel ale gratiilor. În loc de mătase şi catifea, îi dădură hainele pe care le ţesuse singură, iar drept pernă grămada de urzici pe care tocmai ce o culesese, dar nimic nu putea să o bucure mai tare pe Eliza decât acest lucru. Continuă să lucreze cu bucurie, în timp ce golanii cântau pe străzi cuvinte jignitoare, şi nimeni nu-i spuse vreo vorbă bună. Spre seară, ea auzi la gratii fâşâitul unei aripi de lebădă, era fratele ei cel mai mic, îşi găsise sora iar ea plânse de bucurie, deşi ştia că era foarte probabil să fie ultima ei noapte în viaţă. Dar încă mai putea spera, pentru că aproape terminase, iar fraţii ei veniseră. Apoi sosi arhiepiscopul, ca să fie cu ea în ultimile ore, aşa cum îi promisese regelui. Dar ea dădu din cap şi îl imploră din priviri şi gesturi, să plece, pentru că în noaptea aceea trebuia să termine lucrul, altfel toată durerea şi lacrimile şi nopţile nedormite ar fi fost în van. Arhiepiscopul se retrase murmurând vorbe amare spre ea, dar biata Eliza, ştia că este nevinovată, şi tenace îşi continuă munca.
Soricei micuţi fugeau pe podea trăgâng urzicile spre picioarele ei, încercând să ajute pe cât puteau, iar turturicile au stat toată noaptea la gratiile ferestrei şi-i cântară cât fu noaptea de lungă, pentru a-i menţine spiritul treaz.
Era în zori de zi, cu cel puţin o oră înainte de de răsărit, când cei unsprezece fraţi stăteau la porţile castelului, şi cereau insistent să fie duşi în faţa împăratului. Li s-a spus că nu se poate, era încă noapte, iar regele dormea şi ei nu îndrăzneau să-l trezească. Ameninţară şi întrară. Dar apărură gărzile, şi chiar regele, întrebând ce-i cu zrarva aia. În acel moment răsări soarel eşi cei unsprezece fraţi disparură, şi doar unsprezece lebede sălbatice mai puteau fi văzute zburând în jurul castelului.

Şi atunci un aflux de oameni venea dispre porţile oraşului pentru a vedea vrăjitoarea arzând. Un cal răpciugos trăgea căruţa în care era aşezată. O îmbrăcaseră cu pânză de sac ordinară. Părul lung îi atârna pe umeri, obrajii aveau paloare morţii, buzele se mişcau mut, în timp ce degetele continuau să lucreze fibrele verzi. Nici în drum spre moarte nu-si abandonase activitatea. Zece haine din zale de urzici erau întinse la picioare, iar ea lucra din greu la a unsprezecea, în timp ce gloata o înjura şi spunea, "Ia uite vrăjitoarea cum murmură! Nu are nici o carte în mână. Stă acolo şi-şi urzeşte vrăjile. Să o facem bucăţi."

Şi se împinseră spre ea, şi i-ar fi distrus cămăşile de zale, dar în acel moment unsprezece lebede zburară deasupra ei şi se aşezară pe căruţă. Apoi deschiseră aripile mari, iar gloata se retrase în panică.

""E un semn de sus că e inocentă" şoptiră mulţi, dar nu se aventurară să o spună tare.

Când călăul o luă de mână, pentru a o ridica din căruţă, ea aruncă repede ce le unsprezece cămăşi peste lebede, şi imediat acestea se transformară în unsprezece prinţi frumoşi, dar ultimul avea o aripă de lebădă, în loc de braţ, pentru că ea nu putuse să termine mâneca.
"Acum pot vorbi!" spuse ea "Sunt Nevinovată."
Apoi oamnei, care au văzut ce s-a întâmplat, se înclinară, ca la un sfânt, dar ea se prăbuşi fără viaţă în braţele fraţilor, doborâtă de emoâie, angoase şi durere.
"Da, este inocentă," spuse cel mai în vârstă frate, şi povesti tot ceea ce se întâmplase, şi în timp ce vorbea se ridică în aer parfumul a milioane de trandafiri. Fiecare crenguţă a rugului prinsese rădăcini, şi ramurile crescură, şi apăru un gard viu gros, mare şi înalt acoperit de trandafiri, în timp ce deasupra tuturor florilor, înflorea o floare albă şi strălucitoare precum o stea. Acea floare, regele o rupse, şi o puse pe pieptul Elizei, iar ea se trezi din leşin, cu inima împăcată şi fericită. Şi toate clopotele bisericilor sunară singure, iar păsările veniră în stoluri. Iar procesiunea nunţii se întoarse la castel, şi fu una cum nici un rege nu a mai avut vreodată.

Crăiasa Zăpezii

Crăiasa Zăpezii. Povestea Întăi. Despre o oglindă şi o aşchie.

de Hans Christian Andersen

Drepturile de traducere rezervate :)

Aşadar, să începem. Când vom ajunge la finalul poveştii vom ştii mai multe decăt ştim acum, dar să începem. A fost odată ca niciodată un spiriduş rău, adevăr vă spun vouă era cel răutăcios dintre toţi drăcuşorii răi şi poznaşi.

Într-o zi pe când era bine dispus, a făurit o oglindă cu puterea de a modifica tot ceea ce este frumos şi bun în realitate,astfel încât în imaginea reflectată să apară rău şi urăt. Dar ceea ce era, bun de aruncat sau urât, se reflecta în oglindă cu o urâţenie mărită şi crescută. În această oglindă cele mai frumoase peisaje arătau precum spanacul fiert, şi chiar şi cea mai frumoasă persoană se transforma într-una pocită, sau apărea că stă în cap, sau faţa era aşa de distorsionată că nu putea fi recunoscută, şi dacă careva avea vreo aluniţă, poţi să fii sigur că mărea şi se intindea deasupra nasului şi a gurii.

"E tare, frate!" îşi zise bucuros spiriduşul. Dacă vreun gănd bun trecea prin mintea cuiva, atunci un oglinda se strămba , şi spiriduşul s-a bucurat de descoperirea sa inteligentă. Toţi ceilalţi drăcuşori care veneau la şcoala sa, pentru că spiriduşul avea o şcoală pentru drăcuşori, îşi spuneau unii altuia de miracolul care se produsese, şi abia acum credeau ei, era posibil să vadă lumea aşa cum arăta în realitate. Şi au început spiriduşii să alerge cu oglinda, de n-a mai rămas ţară sau persoană care să nu fie reprezentată de oglindă. Aşadar s-au gândit ei să se ridice în înaltul cerului şi ca să facă pozne de acolo. Şi cu căt urcau mai sus cu oglinda, cu atât oglinda se strâmba mai tare, de abia mai reuşeau să o ţină. Dar ei au zburat tot mai sus, tot mai sus, din ce în ce mai aproape de stele, când deodată o strămbătură puternică şi violentă, a smuls oglinda din mâinile lor, iar aceasta a căzut pe pământ unde s-a sfărâmat într-o sută de milioane de bucăţele sau poate chiar mai mult. Iar acum oglinda era chiar mai rea decât înainte; pentru că cioburile cele mai mari erau cât un grăunte de nisip, şi zburau prin lumea largă, şi când intrau în ochii cuiva, acolo rămâneau, şi oamenii vedeau totul pervertit, căci aveau un ochi rău.

Asta se întâmpla deoarece fiecare ciob micuţ, avea aceeaşi putere pe care o avea întraga oglindă. Anumite persoane s-au ales chiar cu un aşchie în inimă, inima mai bătea odată, după care devenea o bucată de gheaţă. Unele cioburi însă erau atât de amri, încât au fost folosite ca geamuri la ferestre, prin care cineva putea sa nu-şi vadă prietenii. Alte bucăţi au fost folositepentru lentile, şi era o chestiune tristă când oamenii îşi puneau ochelariipentru a vedea bine şi drept. Râdea spiriduşul rău, de se tăvălea pe jos, râdea de se prăpădea, pentru că toate aste îi gâdilau orgoliul.

Aşchiile cele mai fine, încă zboară prin aer.

Şi acum să vedem ce s-a mai întâmplat.

Povestea a doua. Un băieţel şi o fetiţă.

Într-un oraş mare, cu atăt de multe case, şi aşa de multă lume, de nu mai mai era pic de loc pentru cineva să aibă o mică grădină; şi unde datorită acestui fapt multe persoane erau obligate să se mulţumească cu florile pe care le aveau în ghivece. Acolo trăiau doi copii care aveau o grădină doar ceva mai mare decât un ghiveci. Ei nu erau frate şi soră, dar ţineau unul la altul ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau vis a vis, în două garsoniere micuţe mansardate pe un vechi acoperiş, şi acolo unde acoperişul unei mansarde se întâlnea cu acoperişul celeilalte, un burlan de scurgere era instlat la îmbinare, fiecare cameră avea o mică fereastra, şi oricine putea păşi peste burlan pentru a trece de la o fereastra la alta. Părinţii copiilor aveau două cutii mari de lemn, în care plantaseră legume pentru bucătărie, iar pe margini nişte trandafiri, câte un trandafir splendid creştea din fiecare cutie. S-au gândit ei să pună cutiile de-a lungul burlanului, foarte aproape de ferestre. în aşa fel încăt păreau două ziduri din flori.
Mlădiţele de mazăre atârnau pe lângă cutii, iar tufele de trandafiri îşi itindeau ramurile în sus, mănuchiurile de rămurele înconjurănd ferestrele, şi apoi în arcuindu-se una către cealaltă, asemeni unui arc de triumf din frunze şi flori. Cele două cutii de lemnerau foarte înalte, iar copiii ştiau că nu trebuie se tărască peste ele, aşa că de multe ori obţineau permisiunea să iasă fiecare pe fereastră,şi să şeadă în genunchi printre trandafiri, unde se jucau încântător. Numai iarna punea capăt acestei plăceri. Ferestrele îngheţau de ger adesea, dar copii încălzeau la cuptor un bănuţ de cupru, şi puneau moneda fierbinte pe geam, obţinănd astfel un vizor, chiar rotund, şi fiecare privea pe furiş, cu o privire prietenească. Erau un băieţel şi o fetiţă cei care se uitau. Numele lui era Kay, iar al ei Gerda. Vara, dintr-o săritură, puteau ajunge unul la celălalt; dar iarna erau obligaţi în primul rând să coboare scările lungi, şi apoi să urce iarăsi scările lungi, iar afară era chiar o furtună de zăpadă.
"Sunt albinele albe care roiesc", a spus bunica lui Kay , privind fulgii de nea.

"Albinele albe îşi aleg o regină?" a întrbat-o băieţelul pe bătrâna sa bunică; pentru că ştia că albinuţele de miere întotdeauna au o regină.

"Da", a spus bunica, "ea zboară acolo unde roiul e agăţat în cel mai gros nor. Ea e cea mai mare dintre toate, dar ea nu poate sta liniştită pe pământ, se întoarce mereu în norii negri, în multe nopţi de iarnă, ea zboară pe străzile oraşelor, şi priveşte prin ferestre, care îngheaţă extrordinar în aşa fel încăt arată ca florile".

"Daa, Am văzut." au spus ambii copii, şi amândoi ştiau că este adevărat.

"Poate Crăiasa Zăpezii să intre pe fereastră?" a întrebat fetiţa.

"Numai să vină!" zise băieţelul."O să o pun pe sobă, şi o să se topească."

Bunica l-a atins uşor pe cap, şi i-a spus alte poveşti.

Spre seară, când micul Kay era acasă, pe jumătate dezbrăcat, s-a urcat pe un scaul lângă fereastră şi a privit prin micuţa gaură făcută de monedă. Câţiva fulgi de nea cădeau, dar unul cel mai mare dintre toţi, a rămas întins lângă ghiveciul unei flori. Fulgul de nea creştea mare, din ce în ce mai mare, într-un final era c o tânără domniţă, îmbrăcată cu un voal alb din cel mai fin, realizat din milioane de fulgi precum stelele. Era atât de frumoasă şi de delicată, dar era de gheaţă, strălucitoare şi scânteietoare, şi totuşi vie, cu ochi de piatră, ca două stele, cu o privire pierdută şi lipsită de viaţă. Ea aluncecă spre fereastră şi ciocăni cu mâna. Băieţelul s-a înspăimântat, şi a sărit de pe scaun, i s-a părut, că în acel moment, că o pasăre mare trecuse prin dreptul ferestrei.

A doua zi a fost ger, dar după asta, primăvara a început să vină, soarele strălucea, au apărut ghioceii, iar rândunicile au început să-şi construiască cuiburi, ferestrele au fost deschise, şi micii copii stăteau iar în grădina lor sus de tot pe marginile înalte ale acoperişului caselor.

În acea vară trandafirii au înflorit neasemuit de frumos. Fetiţa a învăţat un cântecel, care spunea ceva şi despre trandafiri, şi când îl cânta se gândea la florile sale, cânta versurile pentru băieţel, care apoi cânta împreună cu ea:

"Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar şi pe copii însoţesc."

Şi copii se ţineau apoi de mâini, sărutau trandafirii, se uitau la cerul albastru şi cristalin, şi vorbeau ca şi cum chiar vedeau îngeri acolo.

Neuitatele zile frumoase de vară! Ce încântare să fi la înălţimea cerului, printre trandafiri proaspeţi, de păreau a înflori la nesfârşit.
Kay şi Gerda se uitau la o carte cu poze plină de fiare şi păsări, iar când ceasul din turn a bătut de ora cinci, atunci Kay a spus:

"Ah! Simt o durere pătrunzătoare la inimă, şi parcă ceva mi-a intrat în ochi!"

Fetiţa şi-a pus mâinile pe gâtul lui. El a clipit, dar nu era nimic de văzut.

"Cred că a ieşit acum." Spuse ea. Dar nu era de loc aşa. Era doar una din acele milioane bucăţele de aşchii de la oglinda magică care intrase în ochiul lui Kay, şi bietul de el se alese cu o bucată drept în inimă.

În curând inima va deveni de gheaţă. Nu va mai simţi nimic, dar aşchia va fi acolo.

"De ce plângi" întrebă fetiţa.

"Eşti aşa de urâtă! Eu n-am nimic. A!" mai zise el încă o dată,"Şi trandafiru ăsta obosit! Şi uite şi ofilitura asta! La urma urmei toţi sunt urâţi, la fel de urâţi precum sărăcia de cutie în care's plantaţi" Şi a dat cutiei un şut sănătos cu piciorul, apoi a smuls trandafirii.
"Dar, de ce?" a început să plângă fetiţa; iar el când a văzut că se teme, a smuls încă un trandafir, s-a repezit la geam, îndepărtându-se de drăguţa Gerda. La urma urmei, cănd ea venise cu cartea ilustrată,el întrebase; "Ce fiare greţose, ai tu acolo?" Şi când bunica le spunea poveşti, întotdeauna o întrerupea; în afără de asta, dacă putea, se ducea în spatele ei, îi şterpelea ochelarii, şi maimuţărea felul ei de a vorbi, o imita în toate felurile, şi toată lumea se amuza.

Curând era capabil să imite atitudinea şi mişcarea oricui de pe stradă. Tot ce era deosebit şi neplăcut la oameni, Kay ştia să mimeze: şi de fiecare dată toţi cei din jur spuneau: "Băiatul, e tare inteligent!" Dar de fapt nu era decât ciobul din ochi, şi aşchia din inimă, care îl făceau să o necăjească chiar şi pe micuţa Gerda, care-i era devotată din tot sufletul. Jocurile lui nu mai erau ca înainte, deveniseră foarte inteligente. Apoi într-o zi de iarnă, când fugii de zăpadă pluteau prin aer,el şi-a ridicat poalele bluzei albastre, pentru a prinde zăpada care se aşternea.

"Priveşte prin fereastră Gerda!" spuse el. Şi fiecare fulg părea tot mai mare, semănănd cu o floare magnifică, sau cu o stea frumoasă, era minunat să priveşti la ei.
"Uite!, Ce inteligent" spuse Kay."E chiar mai interesant decât florile adevărate! Sunt cât se poate de precise; nu au nici o imperfecţiune, dacă nu se topesc!"

Nu mult după asta, într-o zi Kay a venit cu nişte mănuşi mari, şi cu săniuţa în spate, ţipând drept în urechile Gerdei:

"M-au lăsat afară, să mă joc cu ceilalţi copii la piaţă!" a spus el dispărând într-o clipă.

Acolo în piaţetă, câţiva dintre cei mai îndrăzneţi copii îşi legau săniile de trăsurile care treceau, şi erau traşi pe stradă având parte de o cursă serioasă. Era aşa de periculos! Când erau în culmea distracţiei, au văzut venind sanie mare, era vopsită în alb metalizat, iar în sanie era cineva înfăşurat cu o mantie aspră de blană albă, având pe cap o căciulă din grosolană albă din blană. Sania a făcut încojurul piaţetei de două ori, iar Kay s-a legat de ea cât de repede a putut, lăsându-se condus de sania mare. Şi-au început să meargă repede, repede, tot mai repede, pe stradă, iar persoana care conducea s-a întors către Kay , invitându-l într-o manieră prietenoasă, ca şi cu s-ar fi ştiut unul cu celălalt.
De căte ori era gata să dezlege sania, persoana se înclina către el, iar Kay se aşeza cuminte; şi tot aşa au mers până cănd au ajuns în afara porţilor oraşului. Apoi ninsoarea a devenit atât de deasă, încât băieţelul nu-şi mai putea vedea măinile, dar au tot mers, până când brusc a dat drumul sforii din mănă pentru a-şi da drumul de pe săniuţă, dar fără folos, mica săniuţă mergea cu viteza vântului. A început să plângă cât de tare putea, dar nimeni nu era acolo să-l audă, zăpada se aşternea pe măsură ce săniuţa zbura, şi câteodată sălta pe măsură ce treceau peste culmi şi văi. Înspăimântat, a încercat să spună Tatăl Nostru, dar tot ceea ce putea face, era să-şi aducă aminte tabla înmulţirii.

Fulgii de zăpadă erau din ce în ce mai mari, până când au început să se asemene cu nişte păsări mari şi albe. Deodată însă, au început să zboare într-o parte, iar sania s-a oprit, iar persoana care conducea sania s-a ridicat.Era o domniţă, mantia şi căciula erau din zăpadă.. Era înaltă şi graţioasă, de un alb ameţitor. Era Crăiasa Zăpezii.

"Am mers repede ." Spuse ea."E ger de crapă pietrele, vino sub blana mea de urs."

Şi l-a aşezat pe băieţel în sanie lângă ea, l-a înfăşurat cu blana, iar el a simţit că se scufundă într-un nor de zăpadă.

"Îţi mai e frig?" a întrebat ea, pentru ca mai apoi să-l sărute pe frunte. Arshhh! era mai rece decât gheaţa, şi asimţit răceala până în adâncul inimii, care era deja apropape o chestie îngheţată, lui i se părea că o să moară, dar peste o clipă deja a început o privescă ca pe o fiinţă agreabilă, încât nu mai remarca răceala care-l înconjura.

"Sania MEA! Nu uita de sania mea!" Era primul lucru la care se gândea. Era legată de unl din puişorii albi, care zburaseră în urma sa în spatele saniei celei mari.
Crăiasa Zăpezii îl mai sărută pe Kay, încă o dată, şi atunci el uită de Gerda, bunică, şi orice altceva lăsase acasă.
"De acum încolo nu mai pupi sărutări!", spuse ea "Altfel chestia asta cu sărutul, o să te omoare!"
Kay se uita la ea. Era extrem de frumoasă, o emoţie mai inteligentă sau mai drăguţă nu putea exprima, nu mai părea de gheaţă ca înainte, când a văzut-o la fereastră şi e a btut în geam, în ochii săi era perfectă, nu se mai temea de ea, şi a început să-i spună ei, că el poate calcula mental, chiar cu fracţii, şi că el ştie numărulde kilometri pătraţi pe care-i are fiecare ţară, şi câţi locuitori sunt acolo, şi zămbea pe măsură ce vorbea. Şi i se părea lui că ceea ce ştie e prea puţin, şi se uita sus în nemăsuratul spaţiu gol de deasupra sa, şi ea zbura cu el, deasupra norilor negri, în timp ce crivăţul fluiera şi vâjia asemeni unui vechi cântec.
Zburau ei deasupra pădurilor şi lacurilor, peste mări şi peste ţări, şi sub ei crivăţul rece viscolea repede, lupii lătrau, zăpada scârţâia de ger, deasupra lor, croncănind, zburau stoluri mari de ciori, dar sus, mai sus era luna mare şi strălucitoare, acolo unde Kay privea cel mai des în timpul lungilor nopţi de iarnă. Iar ziua Kay o petrecea adormit la picioarele crăiesei Zăpezii.

Povestea a treia. Despre grădina de flori şi baba care ştia meşteşugul vrăjitoriei.

Dar ce s-a întâmplat cu Gerda atunci când Kay nu s-a mai întors? Unde ar putea fi ea?

Nimeni nu ştia; nimeni nu putea oferi vreo informaţie. tot ce ştiau băieţii, era că l-au văzut legându-şi săniuţa de o sanie splendidă mare, care a mers pe stradă până la ieşirea din oraş. Nimeni nu ştia unde era, multe lacrimi au fost vărsate, şi micuţa Gerda a plâns mult şi amar, poate că a murit, s-o fi înecat în râul care curge lângă oraş. O doamne! Tristele seri lungi de iarnă!

Apoi a venit primăvara cu razele calde soare.

"Kay este dus din lume şi este mort!" îşi spuse mica Gerda.

"Mă îndoiesc de asta" spuse raza de soare.

"Kay este dus şi mort!" spuse ea rândunicii.

"Mă îndoiesc de asta," spuse aceasta, şi apoi nici măcar Gerda nu mai crezu aceasta.

"O să-mi pun pantofiorii roşii" spuse ea într-o dimineaţă;"Kaz nu i-a văzut niciodata, şi apoi voi merge la rău să mai întreb."
Era în zori de zi, şi-a sărutat bunica, care încă dormea, şi-a pus pantofii roşii, şi a plecat singură la râu.

"E adevărat că tu mi-ai luat prietenul de jocă? o să-ţi arăt pantofiorii mei roşii, dacă mi-l dai înapoi."
După cum i se părea ei, valurile albastre se legănau într-un mod ciudat, apoi ea şi-a scos pantofiorii roşii, cele mai de preţ lucruri pe care îl ave, şi i-a aruncat în râu. Dar au căzut aproape de mal, şi valurile micuţe i-au aruncat imediat pe pământ, de fapt în realitate apa nu-l luase pe Kay.

Era ca şi cum suvoiul de apă nu ar fi vrut să-i răpească ceea ce-i era cel mai drag fetiţei, dar gerda a crezut că n-a aruncat pantofii suficient de departe, aşa că s-a căţărat într-o barcă care zăcea între lozii, s-a dusîntr-un capăt, şi a aruncat pantofiorii. dar barca nu era asigurată, şi datorită mişcării fetiţei, s-a desprins de ţărm. A observat şi s-a repezit înapoi, dar înainte de a se putea întoarce, barca era departe de ţărm, şi luneca repede înainte.

Micuţa Gerda era foarte înspăimântată, şi plânse, dar în afară de vrăbiuţe nu o auzea nimeni, iar ele nu puteau să o transporte pe pământ, dar zburau aproape de-a lungul malului, şi cântau pentru a o linişti:

"Suntem aici! Suntem aici!"

În barcă, plutind în voia curentului, Gerda stătea cuminte fără pantofiori, căci pantofiorii pluteau în spatele bărcii, dar nu putea ajunge la ei, barca mergea mai repede.

Ambele maluri ale râului erau frumoase; flori frumoase, arbori seculari, şi pante cu turme de oi şi vaci, dar fără nici o fiinţă umană.

"Poate că râul o să mă ducă la micul Kay", îşi spuse ea; şi se mai înveseli puţin. Se ridică şi privi multe ore la peisajele frumoase cu malurile înverzite.
A navigat până în dreptulunei livezi mari de cireşi, unde era o mică baracă cu nişte ferestre fistichii roşii şi albastre; care era acoperită cu stuf, iar în faţă doi soldaţi de lemn stăteau de gardă, prezentând armele când trecea cineva.
Gerda le-a vorbit, pentru că a crezut că sunt vii, dar ei desigur că nu i-au răspuns. S-a apropiat pentru că şuvoiul a împins barca apropape de pământ.
Gerda a început să-i strige mai puternic, şi atunci din baracă a ieşit o babă sprijinindu-se într-un baston. Avea o pălărie cu boruri mari pictată cu cele mai frumoase flori.
"Sărman copil"spuse bătrăna. "Cum ai ajuns pe râul asta ca un torent, să fi dusă aşa în lumea mare!" Apoi bătrâna a intrat în apă, a agăţat barca cu bastonul, a tras barca la mal, şi a scos-o pe Gerda din barcă.
Gerda s-a bucurat să fie din nou pe uscat deşi mai degrabă îi era frică de bătrână,
"Vino să-mi povesteşti ce e cu tine, şi cum ai ajuns aici" spuse bătrâna.
Şi Gerda povesti totul fir de păr; bătrână dădea din cap şi spunea:

"Aşa! Aha!", iar când Gerda a terminat de povestit, a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe micul Kay, iar femeia i-a spus că n-a trecut pe acolo, dar n-are dubii că o treacă, şi să nu mai caut, ci mai degrabă să guste cireşele, să privească florile, mai frumoase decăt orice enciclopedie ilustrată, fiecare avănd o poveste de spus. Apoi a luat-o pe Gerda de mână, au intrat în casă şi a închis uşa.

Ferestrele erau înalte precum într-o catedrală, vitraliile erau roşii, albastre, verzi, şi soarele strălucea minunat în felurite culori. Pe masă stăteau cele mai apetisante cireşe, şi Gerda măncă după pofta inimii, pentru că avea voie să ia cate dorea.

În timp ce mânca, îi legă părul cu un fileu de aur, iar părul ei buclat strălucea auriu în jurul feţişoarei dulci, rotundă şi trandafirie.
"De un car de ani am aşteptat o fetiţă drăguţă," spuse bătrâna.

"O să vezi ce bine ne vom înţelege"; şi în timp ce fila părul micuţei Gerda, fetiţa l-a uitat pe cel care-i era ca un frate din ce în ce mai mult, femeia ştia căte ceva de ale vrăjitoriei, dar nu era rea, făcea vrăji doar pentru propia distracţie, şi îşi dorea foarte mult o fetiţă ca Gerda. De aceea a ieşit în grădină, a întins bastonul spre tufele de trandafiri, care crescuseră mirific, iar aceştia s-au ascuns în pământ astfel încât nimeni nu ar mai fi putut ştii unde erau. Bâtrâna se temea că dacă Gerda va vedea trandafirii, va incepe să judece lucrurile cu propia ei minte, îşi va aduce aminte de Kay şi va pleca pentru totdeauna.

Apoi a dus-o pe Gerda să-i arate grădina de flori. Ce mirosuri, ce încântare! Toate florile pe care şi le poate imagina cineva în orice anotimp, erau acolo în plină înflorire, nici o carte cu poze nu putea fi mai veselă sau mai frumoasă.

Gerda a sărit de bucurie, şi s-a jucat până la apus la umbra înalţilor cireşi, avea şi un pat drăguţ cu plăpumioară de mătase plină de violete albastre. A adormit şi a visat cum numai o regină poate visa în noaptea nunţii.

În ziua următoare s-a dus la joacă printre flori în lumina plăcută a soarelui, şi aşa au trecut zilele. Gerda ştia fiecare floare, şi nu erau puţine, şi totuşi parcă Gerda mai dorea una dar nu ştia care.
Într-o zi pe când admira pălaria bătrânei pictată cu flori, cea mai frumoasă dintre toate era o roză. Bătrâna uitase să scoată trandafirii de pe pălărie atunci că i-a făcut să dispară în pământ. Dar aşa se întămplă cănd cineva nu se gândeşte organizat.
"Uite!" spise Gerda.
"Nu sunt roze aici?" şi fugi printre straturile de flori, şi căută cu privirea, şi se uită, şi mai căută, numai că nu era nimic de găsit.
Apoi se aşeză şi începu să plângă, iar lacrimile ei fierbinţi căzură chiar acolo unde se ascunseseră trandafirii, şi cănd lacrimirie calde au muiat pământul, asemeni unor prizonieri în căutarea libertăţii trandafirii au rasărit frumoşi si proaspeţi. Gerda sărută trandafirii, începănd să se gândească la trandafirii de acasă, şi la drăguţul de Kay.
"O, Doamne cât de mult am stat!" spuse fetiţa. "Trebuie să-l găsesc pe Kay, ştiţi unde este?" întrebă fata trandafirii. "Să fie dus şi mort?"
"Mort sigur nu e!" spuse trandafirul. "Am fost în pământ acolo unde morţii sunt şi acolo nu e!"
"O cât vă mulţumesc!" le spuse Gerda; şi se duse şi la celelalte flori, privi la cupele lor, şi întrebă:

"Ştiţi voi oare de Kay ceva?"

Dar fiecare floare stătea în lumina razelor de soare şi îşi visa propia poveste, şi toate îi spuneau multe lucruri, dar niciuna nu ştia ceva de Kay.
Ei, bine poate că Crinul Imperial are ceva de spus?
"Auzit-aţi voi toba!" Bum! Bum! Două chemări. Întotdeauna bum! şi Bum! Melancolic cânt al poveştii doamnei bătrâne ,la chemarea preoţilor! Femeie hindusă îmbrăcată în robă pe-un rug funerar; mare de flăcări ce-o îmbrăţişează pe cu al său soţ, În cercul de flăcări femeia hindusă în viaţă-l priveşte, ai lui ochi care ard mai tare ca focul, focul din ochii ce-o inimă au ars, mai tare ca focul ce trupul consumă. Poate a inimii flacără să moară pe rugul în flăcări?

"Dar eu nu îţeleg!" a spus micuţa Gerda
"A mea poveste este" spuse Crinul.
"Şi Rochiţa Rândunicii ce spune?"

"Într-un vărf de munte, peste o trecătoare, e un vechi castel. Arbuşti deşi e jepi, cresc pe între ruine, frumoasa domnişoară stă lângă altar, uşor se arcuieşte trandafiri priveşte. Roză ca ea nicicănd n-a înflorit, iar flori de măr mai delicate-n aer n-am găsit, ce foşnet de mătase se aude din a sa robă."

"Nu s-a întors el încă!?"

"Kay, adică?" întrebă micuţa Gerda.
"Este povestea mea despre visul meu", spuse Rochiţa Rândunicii.
"I am speaking about my story--about my dream," answered the Convolvulus.

"Şi ghiocelul ce spune?"

"O scăndurică-i atărnată de copaci, e un leagăn. Două fetiţe stau în el, înainte şi înapoi se balansează, au mantii albe ca zăpada, ale pălăriuţelor eşarfe lungi şi mătăsoase de un verde crudse agită-n vănt . Fratele lor mai mare în leagăn stă-n picioare, el braţele în corzi le înconjoară se prinde bine, o mână o cupă ţine, iar în cealaltă un tub de ceramică. Baloane de săpun produce. Scrânciobul se leagănă, şi balonaşele plutesc irizând atrăgător. Ultimul balon atârnă de tubul de ceramică şi se învârteşte-n adierea vântului. Leagănul se mişcă. Micuţul câine negru, ca bula de săpun de uşor, îi sare în spate la picior, dorind balans să prindă-n zbor. Se mişcă şi căţelul cade, nervos lătrând în patru labe căţelul şade, Baloane-l necăjesc, se sparg: Leagăn şi baloane sparte este al meu vis de noapte."

"Ce-mi povesteşti drăguţ ar fi, de n-ar fi trist ar fi şi mai şi! Nimic însă de Kay!"

"Si zambila ce o spune?"

"Erau odată ca niciodată trei surori, diafane, şi nespus de frumoase. Una avea rochie roşie, a doua albastră iar a treia albă. Dansau mână în mână lângă lacul liniştit sub clarul de lună care ca-n poveşti pare zugrăvit. Copii muritori şi nu veşnice zăne. O aromă dulce se simte în aer, domnişoarele pe dată dispar în pădure, mirosul greu creşte, trei sicrie cu trei minunate tinere domniţe, vin dinspre pădure lunecă pe lac, licuricii zboară, mii de luminiţe se joacă pe lac, mă întreb eu oare despre dansatoare, de dorm somnul veşnic sau dorm somnul dulce, prin miros de floare raspund la întrebare, lipsite de viaţă, iar pe înserat clopotele bat, tot s-a terminat. "

"Mă faci să plâng!" zise micuţa Gerda. "Acum nu mă mai pot gândi decât la cele trei domnişoare moarte, o fi şi Kay mort de adevăratelea? Roza a stat sub pământ şi mi-a zis că nu."
"Ding, dong!" se auziră clopoţelele Zambilei. "Nu batem pentru micul Kay, nu-l ştim. Dar aşa cântăm noi, singurul cântec pe care-l avem."

Apoi Gerda se duse la Piciorul cocoşului, care erau pierdut printre frunzele verzi strălucitoare.
"Micuţ soare strălucitor" spuse Gerda."Spune-mi dacă ştii unde-l pot găsi pe colegul meu de joacă"
Şi floarea radie strălucire, şi privi către Gerda. Ce cântec ar fi putut cânta? Oricum unul care nu pomenea nimic de Kay.
"Într-o mică curte strălucitorul soare încălzea primele zile de primăvară. Razele alunecau pe pereţii albi ai casei vecinului, iar aproape flori proaspete, străluceau precum aurul încălzite de razele de soare. O bunică ieşise la aer, nepoata sa, o menajeră săracă şi drăguţă venise pentru o scurtă vizită. Îşi cunoştea bunica. Era aur, aur pur în Sărutul ei. Asta e povestea mea. " spuse piciorul cocoşului.
"Biata mea bunică!" suspină Gerda. "Încă mă aşteaptă, n-am îndoială, dar mă jeleşte aşa cum îl jeleşte pe micul Kay. O să mă întorc acasă şi o să-l aduc şi pe Kay.Nu are sens să mai pierd vremea întrebând florile, ele nu ştiu decât propiile lor rime, şi nu spun nimic."

Şi-a împăturit paltonul ca să poată fugi mai repede, dar narcisa a lovit-o la picioare, tocmai când încerca să sară peste ea. A rămas nemişcată şi privind la înalta floare galbenă, o întrebă:

"Poate ştii tu ceva?" şi se aplecă către narcisă. Ce spuse ea?

"Eu pot vedea, eu pot vedea! Ce aromată sunt! Acolo în mansardă, aproape despuiată, micuţa dansatoare. Într-un picior, acuma'n două, diepreţuieşte lumea întreagă, trăieşte doar în lumea ei. Din ceainic toarnă apă peste ceva ce ţine în mână, este o bluză, imaculată, îmbrăcămintea albă e pusă în cârlig, a fost spălată în ceinic uscată pe acoperiş. O îmbracă, leagă baticul portoocaliu în jurul gâtului, iar roba acum apare din abul cel mai pur. Eu pot să văd!Eu pot vedea!"
"Nu-i nimic aici pentru mine!" spuse Gerda. "Nu mă interesează" şi fugi spre capătul celălalt al grădinii.
Poarta era închisă, dar a smucit bolţul ruginit până când s-a slăbit, iar poarta s-a deschis, iar mica Gerda a fugit desculţă în lumea largă. S-a uitat în jur de două ori, dar nimeni nu o urmărea. În cele din urmă nu mai putu să fugă, s-a aşezat pe o piatra mare, şi când a privit mai bine a văzut că vara trecuse, era toamnă târziu, ceva ce nu putea observa din grădina frumoasă, unde soarele strălucea mereu, şi unde erau flori cât era anul de lung.

"Dragul meu, ce mult am stat!" Spuse Gerda. "A venit toamna. Gata cu odihna!" şi plecă mai departe. Şi ce picioruşe vinete şi obosite avea! Cât vedea cu ochii totul era aspru şi rece, frunzele salciilor erau chiar galbene, iar ceaţa se scurgea din ele precum o apă, frunzele cădeau una după alta, Porumbarul numai era plin de fructe, ce strepezeau dinţii. Ce întunecată şi nesigură e lumea dezolantă.

A Patra Poveste. Prinţul şi Prinţesa.

Gerda a fost obligată din nou să se odihnească, când, din direcţie opusă, un corb venea ţopăind prin zăpada albă. Se uita lung la Gerda şi dădea din cap, apoi spuse:

"Crow, Crow, Bună Zi! Bună Zi!"

Nu putea vorbi mai bine, dar îi era milă de mica fetiţă, şi a întrebat-o unde se ducea singurică. Cuvântul singur Gerda îl înţelegea foarte bine, şi simţi căt de mult exprima, aşa că-i spuse Corbului întreaga poveste, si-l întrebă dacă-l văzuse pe Kay.

Corbul făcu o plecăciune gravă, şi zise: "Ar putea fi!; Ar putea fi!"

"Crezi că-i chiar aşa?" plânse micuţa, şi aproape că strivi de tot corbul atât de tare-l îmbrăţişă.
"Uşor, Uşor" spuse corbul. "Eu cred că ştiu, ar putea fi chiar micul Kay, dar te-a uitat pentru prinţesă."
"Trăieşte cu o prinţesă ?" întrebă Gerda.

"Da! Ascultă," spuse corbul,"Da-i dificil ca mine să vorbească limba ta. Dacă ştii corbeşte ti-aş povesti mai bine.""Nu, n-am învăţat-o" spuse Gerda; "Dar bunica mea ştie! Şi poate şă vorbească chiar păsăreasca! Dacă învăţam şi eu..."
"Nu conteşte!", zise Corbul; "O să-ţi spun cum oi pute', oricum rău vorovesc." Şi spuse tot ce ştia.

În regatul unde acum noi trăieşte o Prinţesă, extraordinar de deşteaptă, pentru a citit ziarele din toată lumea, până când a uitat de ele , într-atâta de deşteaptă este. În ultima vreme, se spune, şedea pe tron, ceea ce nu-i deloc amuzant la urma urmei, când a început să murmure un căntecel vechi, care suna cam aşa: "De ce nu, m'aş mărita ?"
'Dar cântecul ăsta e plin de înţeles.' spuse ea, şi aşa s-a hotărât să se mărite, dar ar fi vrut să aibă un soţ care şă stie să răspundă când ea îi vorbeşte, nu unul care că care să pară o mare personalitate, pentru că asta e obositor.
Ea atunci a adunat toate doamnele de la curte, şi când au auzit vestea, foarte încântate au zis:"Suntem bucuroase să auzim acest lucru, la gândul ăsta ne gândeam adânc şi noi!"

"Pe cuvăntul meu, că e adevărat!"spuse Corbul; pentru că am o mândră ascultătoare care care ţopăie liberă prin palat, şi ea mi-a zis totul.
"De aceea ziarele apărură cu un chenar de inimioare cu iniţialele prinţesei,iar în chenar puteai citi că orice tânăr arătos avea libertatea de a veni la palat şi a vorbi Prinţesei; iar cel va vorbi inteligent precum se cere, se va simţi acasă acolo, iară pe acela Prinţesa va lua de bărbat."
"Da, Da"; spuse corbul,"e adevărat ăţi spun, cum mă vezi şi cum te văd. Venea lumea puhoi, a fost îngrămădeală şi chiar îmbulzeală, dar nimeni n-a reuşit nici în prima nici în a doua zi. Toţi puteau vorbi bine când erau pe stradă, dar cum intrau în palat, şi vedeau gărzile bogat îmbrăcate cu argint la porţile palatului, şi valeţii plini de aur de pe scări, saloanele, saloanele mari iluminate generos,deveneau cu toţi nesiguri, şi când se aşezau în faţa tronului pe care prinţesa stătea, tot ce puteau face era repetarea ultimului cuvânt, dar repetiţia n-o interesa prea mult. Era ca şi cum oamenii de acolo erau sub o vrajă, şi intrau în transă până când se trezeau din nou în stradă, de când, cănd puteau din nou să sporăvoiască. Era o întreagă mulţime la coada ce se întindea de la porţile oraşului până la palat. Am fost şi eu acolo, numai ca să văd," spuse corbul."Erau tot mai flămânzi şi însetaţi, dar de la palat n-au văzut nica, nici măcar o cană de apă. Câţiva dintre cei mai deştepţi, e adevărat, veniseră cu pâine şi nişte unt: dar nimeni nu împărţea nimic cu vecinul său, pentru că fiecare se gândea: lasă-i să arate flămânzi şi atunci prinţesa nu-i va dori."

"Dar Kay, micuţul Kay", spuse Gerda, "Când apare? era în mulţime?"
"Răbdare, răbdare; abia am început. Era a treia zi când un cineva fără cal sau însoţitori, a venit mergând de-a dreptul la palat; ochii lui străluceau ca ochii tăi, avea părul lung, dar hainele erau ponosite."
"Ăsta-i Kay!", plânse de bucurie Gerda."L-am găsit!" şi bătu din palme entuziasmată.

"Avea un rucsac mic în spate," spuse Corbul.

"Nu, cel mai probabil era săniuţa," spuse Gerda,"pentru că atunci când a plecat, avea săniuţa cu el."

"S-ar putea, nu zic nu," zise Corbul; "Nu l-am examinat în detaliu, dar ştiu de la mândra mea, că a intrat în curtea palatului, a văzut gărzile de argint, valeţii de pe scări, şi nu s-a intimidat, s-a înclinat, şi le-a spus lor,'Trebuie să fie tare obositor să stai pe scări, în ceea ce mă priveşte eu o să urc.' Sălile palatului luceau în lumina candelabrelor, consilierii particulari şi sfetnicii umblau desculţi, şi purtau chei de aur, suficient să facă pe oricine sp se simtă inconfortabil. Ghetele sale scărţâiau, super tare, dar baiatul nu se sinchisea.
"Cu siguranţă este Kay," spuse Gerda. "Ştiu sigur că avea ghete noi; le-am auzit scârţâind în dormitorul bunicii."
"Da, scârţâiau tare," spuse Corbul. "Şi s-a dus drept la prinţesă, care stătea pe o perlă mare cât roata carului. Şi toate doamnele de la curte cu însoţitorii lor, şi însoţitorii însoţitorilor, şi cu toţi cavalerii, cu scutierii cavalerilor şi cu scutierii scutierilor, s-au aşezat roată, şi cu căt erau mai importanţi cu atăt stateau mai aproape de uşă, încât era era imposibil să mai vezi scutierii scutierilor, dar băiatul stătea trufaş în pragul uşii."
"Trebuie să fi fost groaznic," zise Gerda. "Şi a reuşit Kay să cucerească prinţesa?"
"Dacă nu eram Corb, aş fi cucerit eu prinţesa, deşi eu sunt logodit. se spune că a vorbit la fel de bine ca mine, atunci când vorbesc corbească; aşa mi-a zis mândra mea. A fost direct şi maniera, nu venise să curteze prinţesa, ci doar să se convingă de înţepciunea ei. Ea l-a plăcut şi el a plăcut-o."
"Aşa, Aşa, sigur era Kay," zise Gerda. "El e aşa de inteligent, poate să calculeze fracţii mental. Te rog, mă duci la palat?"
"Uşor de zis, greu de făcut,"spuse Corbul. "Cu să organizăm asta? O să vorbesc cu mândramea, ea trebuie să aibă o idee, pentru că trebuie să-ţi spun, că o fată aşa de mică ca tine nu va avea niciodată permisiunea să intre."
"Ba da, ar trebui să am!" spuse Gerda; " când va auzi Kay că am sosit va veni imediat să mă primească."

"Aşteaptă-mă pe treptele astea,"spuse Corbul, şi îşi roti capul înainte şi înapoi apoi zbură în zare.

Se apropia seara când s-a întors Corbul. "Craa, Craa!" spuse el. "Îţi trimite complimentele ei, şi uite ţi-a trimis un rulou. L-a luat de la bucătărie, e acolo pâine pentru toată lumea. Sunt sigur că ţi-e foame. Nu poţi să intri în palat, eşti desculţă: gărzile argintii şi servitorii aurii, nu-ţi vor permite, dar nu fi tristă, ai putea totuşi intra. Drăguţa mea ştie o intrare în spate, care duce la scara ce urcă la dormitor, şi mai ştie şi cum să facă rost de cheie."

Şi au ajuns într-o grădină lăngă bulevardul mare, unde frunzele cădeau una după alta, iar când luminile palatului s-au stins treptat una câte una, Corbul a condus-o pe Gerda la uşa din spate, care era pe jumătate deschisă.

Doamne, cum mai bătea inima Gerdei de emoţie şi nerăbdare! Era ca şi cum era pe cale să facă ceva interzis, dar dorinţa de a ştii dacă Kay era acolo era prea mare. Trebuia să fie acolo. Îşi imagina privirea lui inteligentă, părul lung, iar imaginea devenea atât de vie încât chiar putea să-l vadă râzând cum făcea de obicei când se jucau între trandafirii de acasă."În mod sigur, se va bucura să te vadă, să audă ce drum lung ai străbătut de dragul lui, să ştie ce nefericiţi au fost cu toţii când a plecat şi nu s-a mai întors."

O, ce spaimă şi ce bucurie!

Ajunseseră la scări. O singură lampă ardea pe culoar; iar pe podea stătea drăguţa corbului, rotindu-şi capul în toate părţile şi privind când şi când la Gerda, care făcu o reverenţa aşa cum o învăţase bunica sa.

"Alesul meu mi-a povestit multe despre tine, draga mea domnişoară", spuse domniţa Corbului. "Povestea ta e răvăşitoare, tânăra mea domniţă, dacă vei duce lampa, eu voi merge înainte, vom merge drept, oricum nu ne vom întâlni cu nimeni."
"Mi se pare că e cineva în spatele nostru," spuse Gerda; şi ceva trecu repede: Forme umbrite se proiectau pe pereţi; cai cu coamele în vânt şi picioare subţiri, vânători, doamne şi nobili călare.
"Sunt numai vise," spuse domniţa Corbului. "Vin să prindă gândurile gândurile ascunse ale personalităţilor, şi nu e rău, cel mai bine le observi când eşti în pat. Dar lasă-mă să-şi spun, dacă suporţi onoarea şi privilegiul, că tu ai o inimă mare."

"Şşt!" Nu se vorbeşte despre asta!," spuse Corbul pădurilor.

Intrară în primul salon , de culoarea satinului trandafiriu, cu flori artificiale pe pereţi. Aici visele se grăbeau să treacă, aşa de repede că Gerda nu putea distinge nici o figură. O cameră era mai splendidă decât alta, oricine se putea simţi umil în aceste încăperi, în cele din urmă ajunseră în dormitor. Tavanul modela un palmier cu frunze de sticlă, din cel mai scump cristal, iar în mijloc de o grindă butucănoasă aurită, atârnau două paturi în formă de crini.

Unul era alb, iar în acesta era întinsă prinţesa, celălalt era roşu, iar acolo Gerda se uită după Kay.Ea desfăcu una din petalele roşii, şi văzu un gât tuciuriu.O! Era Kay! Îl strigă destul de tare după nume, duse lampa mai aproape de el, visele se repeziră în cameră, se trezi întoarse capul, şi: Nu era micul Kay!

Prinţul semăna cu el numai la gât, dar era un tânăr atrăgător. Din interiorul crinului alb Prinţesa privea uimită, şi a întrebat-o ce se întâmplă. Micuţa Gerda plânse şi le spuse toată povestea, şi tot ce făcuseCorbul pentru ea.
"Biata micuţă!" spuse prinţul prinţesei. Îl lăudară pe Corb foarte mult, şi-i spuseră că nu sunt supăraţi pe ei, dar să nu mai se repete a doua oară. Totuşi trebuiau să fie recompensaţi. "Vrei să zbori de aici liber ca pasărea cerului?" întrebă prinţesa; "sau vrei o numire ca şi Corb de curte, cu toate firimiturile de la bucătarie?"
Iar cei doi Corbi se aplecară reverenţios, şi implorară o numire într-o slujbă sigură, căci se gândeau că le venise vremea, şi spuseră:"E un lucru bun să ai bătrâneţile asigurate!"

Iar prinţul o lăsă pe Gerda să doarmă în patul său, era tot ce putea să facă. ea îşi impreună mâinile micuţe şi se gândi, "" Ce buni pot fi atât animalele cât şi oamenii!" şi adormi într-un somn adânc. Şi visele veniră din nou, iar acum îngerii apăreau în vis, trăgeau după ei o sanie micuţă, în car emicul Kay stătea şi dădea din cap, dar totul era un vis, si de aceea a dispărut când s-a trezit.
În ziua următoare a fost îmbrăcată din cap până în picioare în mătase şi catifea. Îi oferiră şansa de a rămâne în palat şi a trăi o viaţă fără griji; dar ea se rugă se primească o trăsură cu un cal, şi o pereche de pantofiori, spunea ea, că se va duce în lumea largă că să-l caute pe Kay.
Kay. Pantofi şi o caleaşcă primi, de asemeni a fost îmbracată regeşte; iar când era pe cale să plece, o trăsură nouă opri în faţa uşii. Era din aur pur, iar armele prinţului şi ale prinţesei străluceau asemeni unor stele deasupra ei; vizitiul, pedestraşul, şi călăreţii şi scutierii plini de aur şi nestemate. Prinţul şi Prinţesa o ajutară ei în persoană să urce în caleaşcă, şi îi urară mult noroc. Corbul pădurii, căsătorit acum, a escortat-o primii kilometri. Stătea alături de Gerda, pentru că nu putea suporta să meargă cu spatele înainte,iar doamna Corbului stătea în pragul uşii şi scutura din aripi, nu putea să-i însoţească, deoarece avea dureri de cap de când primise slujba fixă şi trebuia să mănânce aşa de mult. Caleaşca era plină cu acadele, iar pe scaune erau fructe şi turtădulce.
"Adio! Adio!" plângeau Prinţul şi Prinţesa; şi Gerda lăcrima, şi corbul lăcrima. Aşa trecură primii kilometri, apoi Corbul îşi luă şi el adio, şi asta a fost cea mai grea despărţire dintre toate. El zbură într-un copac, bătu din aripi cât văzu trăsura, care lucea de departe asemeni unei raze de soare.

A Cincea Poveste. Ştrengăriţa neprihănită.

Mergeau prin pădurea întunecată; dar trăsura lumina ca o torţă care lucea în ochii tâlharilor, iar aceştia erau înebuniţi de gândul de vor scăpa netâlhăriţi.

"Îi aur! Îi aur!" strigau aceştiea; în timp ce fugeau prin pădure. Apoi furară caii după ce au pus la pământ vizitiul, călăreţii şi servitorii au tras-o pe Gerda afară din trăsură.

"Ce durdulie şi frumoasă e! Trebuie că a fost hrănită numai cu mieji de nucă," zise baba lotrilor, care avea o barbă lungă şi stufoasă, şi sprâncene mari şi dese care-i atârnau peste ochi. "E la fel de dulce ca un miel grăsuţ! Ce bună o să fie!" Şi scoase un cuţit, cu o lama ascuţită strălucitoare şi înspăimântătoare.
"Ahh" ţipă baba în aceşaşi moment. Fusese muşcată de ureche chiar de fetiţa ei, pe care o căra în spate, şi era o chestie atât de sălbatică şi de neîndurat, încât chiar s-a amuzat când după asta. "Obraznicătură mică! " spuse ea, dar momentul în care era hotărâtă să o ucidă pe Gerda trecuse.
"O să se joace cu mine," zise copilul lotrilor."Îmi va da manşonul de blană, şi mantoul ei drăguţ şi va dormi în patul meu!" Şi apoi o mai muşcă pe maică-sa, care începu să sară şi să se rotească pe loc de durere, iar tălharii se amuzară copios, şi ziseră:

"Io-te, dansează cu pitica!"

"Eu intru în trăsură," zise mica ştrengăriţă neprihănită, sigură că va fi cum pofteşte, pentru că era foarte alintată şi încăpăţînată. Ea şi cu Gerda urcară, şi merseră departe conducănd peste rădăcinile copacilor căzuţi, din ce în ce mai adânc în pădure.

Micuţa ştrengăriţă neprihănită era la fel de înaltă ca Gerda, dar ceva mai puternică, tuciurie, iar ochii negri, o fă ceau să pară aproape melancolică. A îmbrăţişat-o pe Gerda, şi a spus:"N-or să te omoare câtă vreme imi place de tine. Ia spune, eşti o prinţesă, nu-i aşa?"

"Nu," spuse micuţa Gerda, care-i povesti tot ce i se întâmplase, şi cât de mult ţinea ea la Kay.

Ştrengăriţa se uită la ea cu un aer serios, dădu uşor din cap, şi spuse,"Ei n-or să-ţi facă nimic rău, chiar dacă mă voi supăra pe tine, dar o să-ţi fac eu!", şi apoi şterse lacrimile Gerdei, apoi îşi îndesă mâinile în manşonul elegant de blană, care era cald şi pufos.
În cele din urmă trăsura opri. Erau în curtea castelului lotrilor. O dărăpanătură de sus până jos, din spărturile din zid zburau ciori şi stârci de noapte, în timp ce Rotwailler-i uriaşi, ce păreau că pot să-nghită un om dintr-o înghiţitură, săreau prin curte, dar nu lătrau pentru că nu aveau voie. Într-o sală mare afumată şi arsă, un foc uriaş ardea pe podeaua de piatră. Nu aveau nici un coş, aşa că fumul îşi căuta calea prin spărturile din acoperiş. Într-un ceaun gigantic fierbea nişte supă, iar iepuri şi alte rozătoare erau fripţi la proţap.
"O să dormi cu mine şi cu animalele mele în seara asta," spuse ştrengăriţa.
Mâncară şi băură câte ceva, şi apoi se duseră într-un colţ, unde erau aruncate nişte pături şi saltele. Lângă elepe nişte şipci şi bârne, stăteau aproape o sută de porumbei, toţi moţăiau, şi s-au mutat când a intrat ştrengăriţa. "Sunt toţi ai mei", zise ea, înfăşcând unul de lângă ea, de picioare, şi scuturându-l în aşa fel încât să poată da din aripi. "Pupă-l", ţipă micuţa, împingând porumbelul în faţa Gerdei. "Acolo stau guguştiucii", continuă ea arătând către nişte scândurele înţepenite într-o gaură sus de tot lângă tavan;"javrele astea ar zbura imediat, dacă n-ar fi bine închise. Şi uite-l şi dragul meu moşunel Bac"; şi ea se apucă de coarnele unui ren, care avea un colier din alamă strălucitoare în jurul gâtului, şi era priponit în cameră. "Suntem obligaţi să-l legăm bine şi pe ăsta, alfel ar încerca să scape. În fiecare seară îi gâdil gâtul cu cuţitul ăsta ascuţit, se sperie aşa de uşor!" şi fetiţa scoase un cuţit lung dintr-o spărtură a zidului, şi lăsă cuţitul să alunece uşor pe gâtul renului. Săracul animal, tremura, fata râse şi apoi o trase pe Gerda în pat lângă ea.
"O să dormi toată noaptea cu cuţitul lângă tine?" spuse Gerda privind cu teamă."Întotdeauna dorm cu cuţitul," spuse ştrengăriţa neprihănită."Nu poţi să ştii niciodată ce se întâmplă, dar mai povesteşte-mi despre micul Kay; şi de ce ai plecat în lumea largă, singură"

Şi Gerda povesti totul de la început: guguştucii suspinau în cuşca lor, iar ceilelalte animale adormiră. Micuţa ştrengăriţă îşi încolăci un braţ în jurul gâtului Gerdei, în mâna cealaltă ţinea cuţitul, şi se puse pe sforăit, de se auzea până în adâncul pădurii, Gerda nu putu închide un ochi, nu mai ştia dacă e vie sau a murit. Restul lotrilor stăteau în jurul focului, cântau şi beau; iar baba lotrilor se scălămbăia şi ţopăia hidos, iar pentru Gerda era traumatizant să privească. Deodată guguştiucii începură să spună : "Coo! Coo! Pe Kay l-am văzut, o bufniţă albă-i căra săniuţa, iar el în troica Crăiesei era, doar a trecut, trecând jos deasupra pădurii, şi al nostru cuib pe jos el a dat, şi din a noastră familie doar noi doi am scăpat! Coo! Coo!"

"Ce ziceţi voi acolo?" plânse Gerda. "Unde-i crăiasa, unde a plecat? Chiar ştiţi ceva, despre ea?"
"Sigur spre Laponia a plecat, acolo-i mereu zăpadă şi gheaţă. Numai întreabă-l pe domnul Ren, acela ce aicea-i prizonier."
"Zăpadă şi gheaţă mereu! E glorioasă iarnă când aici e vară!" spuse Renul."Poţi să sari şi să alergi prin văile largi cu zăpadă strălucitoare! Dar acolo e doar tabăra de vară a Crăiesei Zăpezii, dar palatul ei e mai departe, la polul Nord pe insula numită Spitzbergen."
"O, Kay! Sărăcuţil de Kay!" suspină Gerda.
"Vrei să taci!?" spuse ştrengăriţa neprihănită. "Dacă nu, te fac eu să taci!"
Dimineaţa Gerda îi spuse tot ce auzise de la guguştiuci, iar ştrengăriţa o privi extrem de serios, apoi dând din cap, spuse: "Vorbe Goale! Vorbărie fără rost! Măcar ştii unde e Laponia?" îl întrebă ea pe Ren.

"Cine ar putea să ştie mai bine decât mine?" spuse animalul, şi ochii săi scânteiară. "M-am născut şi am crescut acolo, unde mă zbenguiam pe câmpiile cu zăpadă."

"Ascultă," spuse ştrengăriţa neprihănită către Gerda. "Toţi bărbaţii sunt plecaţi, numai maicămea e aici, şi aici o să stea. Dar, spre dimineaţă, trage ia o porţie bună de băutură, după care o ia somnul, atunci o să fac ceva special pentru tine." Apoi sări din pat, fugi către babă, o luă tandru de gât, şi o trase de barbă spunând, "'Neaţa, dragul meu ţap dădăcitor."Iar mămica ei o ciupi de nas, până se făcu verde albastru, totul din dragoste pură de mamă.

Când mama ştrengăriţei termină şi ultima duşcă din sticlă, aţipi, atunci ştrengăriţa se duse la Ren, şi spuse, "Tare mi-ar mai place să te mai gâdil cu cuţitul meu ascuţit, eşti atât de drăgălaş, totuşi o să te dezleg, şi o să te ajut să pleci din nou în Laponia. Dar trebuie să-ţi foloseşti picioarele eficient, ia fetiţa şi du-o până la palatul Crăiesei Zăpezii, unde e prietenul ei de joacă. Presupun că ai înţeles tot ce a povestit până acum, pentru că a vorbit tare şi clar, şi tu ai tras cu urechea."

Renul sări în sus de bucurie. Neprihănita ştrengăriţă o ridică pe Gerda, şi o legă bine de spatele renului, chiar îi dărui Gerdei o pernuţă brodată ca să stea comod."Ti-am dat izmenele îmblănite, pentru că o să fie frig, dar la manşon nu renunţ e prea frumos. Dar nu vreau să răceşti, aşa că îţi dau mânuşile cu degete ale mamei, te acoperă până la coate. Aşa să le punem! Acum ai mâini la fel de urăte ca ale mamei! "
Şi Gerda plânse de bucurie.
"Nu mai suport, să te sperii," spuse ştrengăriţa. "Acum chiar îmi pari bine dispusă. Uite două chifle şi o bucată de slană, ca să ai pe drum." Păinea şi carnea fură îndesate în spatele renului, apoi ştrengăriţa deschise uşa, chemă câinii, şi cu un cuţit tăie sfoara care priponea animalul, şi îi spuse, "Acum, gata cu tine, dar să ai grijă de fetiţă!"

Apoi Gerda întinse măinile, cu mânuşile uriaşe căptuşite, către ştrengăriţă, şi spuse:

"Adio!", iar renul zburdă peste tufişuri şi mărăcini, prin pădurea întunecată, peste munţi şi peste văi, cât de repede putea, se auzeau lupii urlând,şi corbii croncănind. "Apciu! Hapciu!" se auzi pe cer, ca şi cum cineva ar fi strănutat. "Astea sunt luminile nordului," spuse renul, "Priveşte cum lucesc!", iar luminile pâlpâiau roşii asemeni flăcărilor. Şi mergeau din ce în ce mai repede, zi şi noapte, chiflele se terminaseră şi slana se terminaseră, dar ajunseseră în Laponia.

A Şasea Poveste. Femeia din Laponia şi Femeia din Finlanda.

Deodată se opriră înaintea unei case mici, extrem de mizerabile. Acoperişul ajungea până la pământ, iar uşa era aşa de mică, că toţi cei din failie trebuiau să se târască pe burtă ca să intre sau să iasă din casă. Nu era nimeni acasă cu excepţia unei femei laponeze, care curăţa nişte peşte la lumina unei lămpi cu ulei. Renul îi povesti femeii toată povestea Gerdei, mai întăi îi spuse povestea lui, pentru că i se părea mult mai important. Gerda era atât de îngheţată că nu mai putea vorbi.

"Biata fată!" spuse femeia din Laponia, "Mai ai o grămadă de mers. Mai ai o mie de leghe până să ajungi în Finlanda; acolo e locuinţa de la ţară a Crăiesei Zăpezii, acolo aprinde luminile albastre în fiecare seară. O să-ţi scriu câteva cuvinte de la mine, o să ţi le scriu pe un peşte uscat, hârtie n-am să-ţi dau, să dai ce-ţi scriu femeii din Finlanda, ea ştie mai multe şi o să te îndrume."
Când Gerda se dezmorţi, îşi astămpăra foamea şi setea, atunci femeia din Laponia scrise câteva cuvinte pe un peşte uscat, o rugă pe Gerda să aibă mare grijă de peşte, o urcă pe ren, o legă strâns,si îi dădu bice renului. "Cea! Cea!" se auzi în aer; iar cele mai minnate lumini albastre luminau cerul intunecat, şi ăn cele din urmă ajunseră în Finlanda. Bătură la şemineul femeii din Finlanda, pentru că uşă nu avea de fel.
Era aşa o căldură înautru că femeia finlandeză umbla mai mult dezbră cată. Era mică şi jegoasă. Imediat o ajută pe Gerda să descalece, trase mânuşile şi ghetele, pentru că era aşa de cald încât trebui să pună o bucată de gheaţă pe fruntea renului, apoi citi ce scria pe peştele din Laponia. Citi de trei ori, încât vorbele i se întipăriră în inimă, apoi puse peştele pe o tavă, pentru că mai putea fi mâncat, iar ea nu arunca niciodată nimic.
Apoi renul îşi spuse poveste, iar după spuse povestea micuţei Gerda, femeia finlandeză clipea din ochi dar nu spunea nimic.

"Eşti atât de inteligentă" spuse renul; "tu poţi, ştiu eu, să înnozi toate vânturile pământului într-un singur nod. Dacă marinarul slăbeşte un nod, antunci arre vânt bun din pupa, dacă slăbeşte pe al doilea bate puternic, dacă le dezleagă pe cel de'al treilea şi al patrulea, e o un vând de smulge copacii din rădăcină. O să-i dai micuţei o poţiune magică care să-i dea forţa unei duzini de bărbaţi, ca să o poată înfrânge pe crăiasă?"
"Forţa unei duyini de bărbaţi!" spuse femeia Finlandeză. "Bine tare, asta ar fi!" apoi sw duse la o tavă, şi trase pergament făcut sul, când desfăcu sulul, caractere ciudate se înşirau pe pielea pergamentului, femeia finlandeză începu apoi, să citească aşa de repede încât broboane de transpiraţie îi apărură pe frunte.

Dar renul se rugă atât de tare pentru micuţa Gerda, iar Gerda cu lacrimi în ochi o implora din priviri pe femeia finlandeză, iar clipi, îl trase pe ren într'un colţ deoparte, unde şoptiră împreună, iar renul mai primi o bucată de gheaţă ca să se răcorescă.

"Adevăratul mic Kay este la Crăiasa Zăpezii, şi totul acolo e pe placul său, şi el crede că e locul cel mai bun de pe pământ, dar motivul adevărat, este că are un ciob de sticlă în ochi, şi o aşchie în inimă. Trebuie scoase mai întâi, altfel el nu se va întoarce niciodată către umanitate, iar Crăiasa îl va reţine veşnic în stăpânire."
"Dar nu-i poţi da micuţei Gerda nimic care să-i dea puteri supranaturale?"
"Nu-i pot da mai multă putere decât are deja. Nu vezi cât de puternică este? Nu vezi cum oameni şi animale sunt forţaţi să o ajute, cum a străbătul o lume întreagă în picioarele goale? Ea nu trebuie să audă de puterile ei de la noi, puterea ei esteîn inima ei, pentru că este o fată dulce şi inocentă. Dacă nu poate ajunge singură la Crăiasa Zăpezii, şi să-l scape pe micul Kay de vrajă, noi nu o putem ajuta. La patru kilometri de aici începe grădina crăiesei, până acolo poţi merge, caută o tufă de coacăze crescută în zăpadă, lasă fata fără să mai spui o vorbă şi vino ca vântul înapoi. "

Şi femeia finlandeză o puse pe Gerda în spatele renului, iar el alergă cu o viteză nemaivăzută. "O, am uitat să-mi iau ghetuţele, nu mi-am luat mânuşile." plânse Gerda. remarcase că nu le avea în gerul tăios, dar renul nu se opri, alergă până la tufa de coacăze, o puse pe Gerda jos, o sărută pe gură, în timp ce lacrimi mari îi curgeau renului din ochi, şi plecă înapoi tot atât de repede pe cât venise.

Acolo rămăsese micuţa Gerda, fără încălţări sau mânuşi, în mijlocul frigului îngrozitor al Finlandei.

Fugi cât putu de repede. Apoi veni un întreg regiment de fulgi de zăpadă, dar nu veneau de sus, şi erau chiar strălucitori şi luminoşi din cauza Aurorei Boreale. Fulgii mărşăluiau pe pământ, şi cu căt se apropiau cu atât deveneau mai mari.

Gerda îşi amintea bine de fulgii mari şi stranii pe care'i văyise printr'o lupă, dar acum aceştia erau mai mari şi mai înspăimântători deoarece erau vii. Ei erau avanpostul Crăiesei Zăpezii. Aveau cele mai minunate forme, unii arătau ca nişte porci spinoşi urâţi, alţii arătau precum nişte şerpi încolăciţi agitându-şi capetele ameninţătoare, iar alţii precum nişte ursuleţi grăsuţi, cu blana zburlită, toţi erau de un alb strălucitor, şi toţi erau fulgi de nea vii.

Micuţa Gerda repetă Tatăl nostru. Frigul era atât de intes încât îşi putea vedea respiraţia, care ieşea precum un fum alb din gură. Creştea din ce în ce mai groasă, şi începu să ia forma unor mici îngeri, şi crescu din ce în ce mai mult până când aceştia atinseră pământul. Şi toţi aveau capetele acoperite cu coifuri, şi lănci şi scuturi în mâini, iar numărul lor tot creştea, iar când Gerda termină tatăl nostru, ea invocase o întreagă legiune. Aceştia asaltară înspăimântătorii fulgi de nea cu lăncile, iar fulgii zburară în mii de bucăţele, iar mica Gerda cutezătoare şi în deplină siguranţă merse înainte. Îngerii o mângâiară pe mâini şi picioare, astfel încât să mai îndulcească frigul, iar ea se îndreptă repede spre palatul Crăiesei.
Dar acum o să vedem cum petrecea Kay. El nu se gândise la Gerda, şi cu atât mai puţin că Gerda putea fi în faţa palatului.

A Şaptea Poveste.Ce s-a întâmplat în palatul Crăiesei Zăpezii, şi ce s-a mai întâmplat după.

Zidurile palatului erau din viscol, iar ferestrele şi uşile din crivăţ. Erau mai mult de o suta de încăperi, după cum se mişca vântul. Cea mai mare era lungă de câţiva kilometri, toate erau luminate de puternica Auroră Boreală, şi sălile erau aşa de mari, goale, reci ca gheaţa, şi atât de splendide! Veselia nu a domnit niciodată aici, niciodată nu a avut loc măcar vreun bal al ursuleţilor, cu furtună în locul muzicii, unde urşii polari să vină cu picioaarele lor întoarse şi să danseze. Nici măcar un cei al tinerelor vulpiţe, uriaş, rece şi goale erau încăperile Crăiesei Zăpezii. Luminile Nordului străluceau cu aşa precizie că oricine putea spune cănd atingeau strălucirea maximă sau minimă. În mijlocul, sălii goale fără sfârşit, era un lac îngheţat, fisurat în mii de piese, dar fiecare piesă era asemănătoare cu celălalte, încât ăreau a fi munca unui artificier măiastru. În mijlocul acestui lac stătea Crăisa Zăpezii, când venea acasă, şi spunea ea că se aşează pe Oglinda Înţelegerii, şi că acesta era singurullucru bun în întreaga lume.

Micul Kay devenise albastru, si chiar apropape negru din cauza frigului, nu nu observa, sărutul crăiesei îi luase orice urmă de senzaţe de frig din corp, iar inima sa era o bucată de gheaţă. El trăgea nişte aşchii plate de gheaţă, pe care le aşeza în toate modurile posibile, pentru că vroia să facă ceva, întocmai cum copii se joacă cu bucăţile de lemn pentru a face figuri geometrice, un puzzle chinezesc. Kay făcea tot soiul de figuri, unele foarte complicate, pentru că era un puzzle al înţelegerii lucrurilor. În ochii săi figurile erau extrem de frumoase, şi de cea mai mare importanţă, asta mai ales din cauza ciobului din ochi.

El reprezenta din figuri tot felul de cuvinte, dar nu putea să-şi imagineze cum să reprezinte cuvântul pe care dorea el, acel cuvânt era "eternitate"; iar Crăiasa Zăpezii spuse, dacă descoperi acea figură, vei fi propiul tău stăpân, şi o să-ţi fac cadou întregul cuvânt şi o pereche de patine.
"O să mă duc în ţările calde", spuse Crăiasa Zăpezii. "O să mă duc să mă uit în craterele vulcanilor" spuse ea vorbin de Etna şi Vezuviu. "O să le îmbrac în mantii albe, pentru că aşa trebuie să fie, mai ales, că este bine prentru portocale şi struguri." Şi zbură Crăiasa departe, iar Kay rămase rămase singur în sala goală de gheaţă lunga de kilometri, şi privea blocurile de gheaţă, şi se gândea se tot gândea până de aproape că i se spărgea capul. Stătea aşa tâmp şi nemişcat, încât puteai crede că a murit îngheţat.

Deodată micuţa Gerda păşi prin marea poartă în palat. Uşa era formată din crivăţ, dar Gerda repetă rugăciunea de seară, iar vântul se aşternu ca şi cum ar fi dormit, şi mica fetiţă intră în sălile uriaşe, goale şi reci. Acolo era ţinut Kaz: ea îl recunoscuse, alergă să-l îmbrăţişeze, plânse, îl îmbrăţişă ferm pentru o vreme, "Kay, dragul meu Kay! te-am găsit în sfârşit?"
Dar el stătea nemişcat, tâmp şi rece. Atunci mica Gerda vărsă lacrimi fierbinţi, iar acestea căzură pe pieptul lui şi ajunseră la inimă, dezgheţară bucata de gheaţă, di dizolvarară aşchiile din oglindă, el se uită la ea şi cântă melodia:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”
Aici Kay izbucni în lacrimi, şi plânse atât de mult că ciobul îi ieşi din ochi, şi o recunoscu pe Gerda, şi exclamă,"Gerda, draga mea Gerda! Unde ai fost atâta vreme? Şi unde am fost eu?" spuse el."Că gol şi ce frig!" Şi o strănse ferm pe Gerda, care râdea şi lăcrima de bucurie. Era atât de frumos, că dasau chiar şi blocurile de gheaţă de bucurie, şi când au obosit şi s-au aşezat jos, ei formară exact literele pe care Crăiasa îi spusese să le găsească; aşa că acum era propiul său stăpân, şi avea să aibă cuvântul şi o pereche de patine conform înţelegerii.

Gerda îl sărută pe obraji, iar aceştia chiar se îmbujorară, îl sărută pe ochi, iar aceştia scântiară pecum ochii Gerdei, îi sărută picioarele şi mâinile, iar el deveni din nou normal şi fericit. Crăiasa Zăpezii putea să vină oricănd dorea, pentru că pe podea se găsea cuvântul libertăţii, cuvăntul dorit de Crăiasă, scris cu splendide litere strălucitoare de gheaţă.

Ţinându-se de mână, rătăciră prin sălile uriaşe, vorbind de bunica lor, şi de trandafirii de pe acoperiş, şi pe unde ajungeau, vântul se îmblânzea, şi soarele strălucea puternic. Iar când ajunseră la tufa de coacăze roşii, îl găsiră pe ren aşteptând ca ei să vină. Mai venise cu un ren tânăr cu ugerele piline de lapte, care îi hrăni pe micuţi, şi îi sărută.

Apoi îi duseră pe Kay şi Gerda, mai întâi la femia finlandeză, unde se încălziră într-o cameră călduroasă, şi învăţarp ce trebuie să facă pentru a ajunge acasă, apoi ei se duseră la femeia din Laponia, care le dărui haine noi şi le repară săniuţele.

Renul şi cu prietenul său renul cel tânăr merseră alături de ei, pănă la frontierele ţării. Acolo văzură din nou vegetaţie, acolo trebuiră să se despată de reni şi de femeia din laponia."La revedere! La revedere!" a fost tot ce şi'au spus. Şi începeau să apară primele fire verzi, iar păsărelele începură să cânte, iar din pădure a apărut, călărind un armăsar mândru, pe care Gerda îl ştia (pentru că fusese la trăsura de aur), o tânără domniţă, cu o pălărie roşu aprins şi înarmată cu pistoale. Era ştrengăriţa neprihănită, care se săturase de casă, şi era hotărâtă să călătorescă în nordul îndepărtat, şi după aia în altă direcţie dacă nu-i plăcea. O recunoscu pe Gerda imediat, şi Gerda de asemeni. S-au revăzut bucuroase.

"Eşti un camard bun pentru hoinăreală", îi spuse lui Kay, "Mi-ar place să ştiu dacă meriţi ca cineva să mergă până la capătul lumii să te salveze!"
Dar Gerda o atinse pe obraji şi o întrebă de Prinţ şi Prinţesă.
"Au plecat în străinătate" spuse ea.

"Dar Corbul?" întrebă Gerda

"O! Corbul a murit," răspunse ea. "Drăguţa lui e acum văduvă, şi poartă o bentiţă negră înfăşurată pe picior, se văicăreşte amarnic, dar aste este! Acum povesteşte-mi ce ai mai făcut şi cum te'ai descurcat să-l găseşti."

Şi Gerda şi Kay îşi spuseră poveste.

"Tra, lala, nani, se sfârşeşte bini!" spuse ştrengăriţa, şi îi luă de mână pe amândoi de mâini şi le promise că de va trece vreodată prin oraşul lor, va veni să-i viziteze, şi apoi porni la drum.

Kay şi Gerda se luară de mâini, era o frumoasă vreme de primăvară, cu o bogăâie de flori şi verdeaţă. În zare răsereau clopotniţele, iar copii recunoscură turnurile înalte, şi oraşul mare, era locul unde crescuseră. Intrară şi se repeziră în camera bunicii, unde totul era la fel ca atunci când plecaseră. Ceasul făcea "Tic, Tac" iar arătătoarele se mişcau rotund, dar când intrară au realiat cât crescuseră. Trandafirii de pe scăriţe atârnau înfloritor la ferestrele deschise, acolo zăceau scăunelele lor de copii, şi Kay şi Gerda se aşezară ţinându-se de mâini, amândoi uitaseră frumuseţea rece a Crăiesei Zăpezii, totul părea un vis. Bunica stătea în razele soarelui, şi citea tare din Biblie:

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 18,3)

Iar Kay şi Gerda se priviră în ochi, şi dintr-odată înţeleseseră vechiul cântecel:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”

Acolo stăteau doi adulţi, adulţi şi totuşi copii, cel puţin în inimă, şi era vremea verii, în miezul bogatei veri.