Lebedele Sălbatice
de
Hans Christian Andersen
(1838)
Peste munţi şi peste ţări, acolo unde lebedele zboară când este iarnă, trăia un rege care avea unsprezece fii, şi o fiică pe nume Eliza. Cei unsprezece erau prinţi, şi fiecare mergea la şcoală cu o stea la piept, si cu sabie. Ei scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur, şi-şi învăţau lecţiile aşa de repede şi citeau aşa de uşor încât oricine îşi putea da seama că erau prinţi. Surioara lor Eliza stătea pe un mic tron din sticlă, şi avea o carte plină de poze, scumpă cât jumătate din regat. Copii erau fericiţi, însă cum nimic nu rămâne neschimbat, şi asta avea să se schimbe. Tatăl lor, care era regele ţării, s-a însurat cu o regină vicleană, care nu ibuea copiii de fel. Ei ştiură asta din prima zi după nuntă. În palat aveau loc festivităţi, şi copii se jucară în timpul recepţiei, dar în loc să aibă, ca de obicei, toate prăjiturile şi merele care rămâneau, ea le dădu nişte nisip într-o cănuţă de ceai, şi le spuse să-şi închipuie că-i o prăjitură. În săptămâna care urmă, ea o trimise pe Eliza la ţară la o familie de ţărani, şi apoi spuse regelui aşa de multe lucruri urâte despre prinţi, că regele nu făcu nici un efort să le arate atenţia cuvenită.
"Sunteţi mari şi e timpul să ieşiţi în lume şi să vă descurcaţi singuri," spuse regina. "Zburaţi precum păsările migratoare, fără să puteţi vorbi." Dar nu putu să-i facă atăt de urâţi pe cât ar fi vrut, iar ei se transformară în unsprezece lebede frumoase. Apoi cu un plâns ciudat, zburară prin ferestrele palatului, pe deasupra parcului, către pădure. Crăpa de ziuă când trecură pe deasupra colibei ţăranului, unde surioara lor Eliza dormea în cămăruţa ei. Se rotiră în jurul acoperişului, îşi răsuciră găturile lungi şi bătură din aripi, dar nimeni nu-i văzu sau auzi, iar ei trebuiră să zboare mai departe, dincolo de nori, pe deasupra întregii lumi, până ajunseră, la o pădure deasă şi întunecată, care se întindea până departe la malul mării. Biata Eliza stătea singură în camera ei jucându-se cu o frunză verde, privind prin ea la soare, pentru că nu avea alte jucării, şi perforă o gaură în frunză, şi privea prin găurică la soare, având impresia că vede ochii cristalini ai fraţilor ei, iar când soarele strălucitor îi lumina obrăjorii, se gândea că aceştia o sărută. Zilele treceau una după alta, uneori vântul foşnăia prin tufele de trandafiri, şi şoprea către trandafiri,"Cine poate fi mai frumoasă decât voi?" Iar trandafiri, dădeau din cap şi spuneau,"Eliza este." Iar când bătrâna stătea pe prispa casei duminica şi citea cartea de psalmi, vântul fluiera printre frunze, şi spunea cărţii, "Cine este mai pioasă decât tine?", iar cartea de psalmi răspundea "Eliza." Iar trandafirii şi cartea spuneau adevărul adevărat. Când împlini cincisprezece ani se reîntoarse acasă, dar regina văzând cât de frumoasă devenise, işi umplu inima cu venin şi ură împotriva Elizei. Ar fi vrut să o transforme într-o lebădă, ca pe fraţii ei, dar nu îndrăznea încă, pentru că regele o îndrăgea. Într-o dimineaţă, regina se duse la baie, baia era din marmură,avea pe jos perniţe moi, iar pereţii erau decoraţi cu cele mai frumoase tapiţerii. Ea luă trei broaşte râioase cu ea, şi îi spuse uneia, ""Când Eliza vine la baie, aşeazăte sub capul ei, ca să devină la fel de proastă ca şi tine. Apoi îi spuse celei de-a doua, "Aşează-te pe fruntea ei, ca să devină la fel de urâtă ca şi tine, iar tatsu să nu o mai recunoască." "Odihneşte-te deasupra inimii ei", îi şopi celei de-a treia broaşte, "lasă spiritul rău să o cuprindă, şi să suporte povara răutăţii". Şi puse cele trei broaşte în apa cristalină, şi apa căpătă pe dată o tentă verzuie. Apoi o chemă pe Eliza, o ajută să se dezbrace, şi apoi să intre în baie. Când Eliza s-a cufundat în apă, una din broaşte se aşeză pe păr, o a doua pe frunte, iar ce-a de-a treia pe piept, dar ea nici nu le observă, iar când ieşi din apă, trei flori roşii de mac pluteau deasupra. Dacă nu ar fi fost veninoase, sau dacă n-ar fi fost sărutate de vrăjitoare, s-ar fi transformat în trandafiri roşii. Cu toate astea se transformaseră în flori, pentru că se aşezaseră pe capul Elizei şi pe inima sa. Era prea bună şi prea inocentă pentru ca vrăjitoria de orice fel să aibă efect asupra ei. Cănd regina vrăjitoare văzu asta, o frecă pe faţă cu zeamă de nucă, astfel că faţa ei deveni neagră, apoi îi încâlci părul frumos şi cu untură împuţită îl făcu să arate slinos, încât era imposibil să o mai recunoşti pe Eliza.
Când o văzu tatăl său, fu atât de şocat , încât declară că ea nu era fata lui. Nimeni în afară de câinele de pază şi de rândunici nu o recunoscu, dar ele erau doar nişte bite dobitoace care nu puteau să vorbească. Sărăcuţa Eliza plânse şi se gândi la fraţii ei care erau cu toţii plecaţi. Amărâtă, ea pribegi departe de palat, şi merse zile întregi peste câmpii şi văi, până ajunse la pădurea întunecată. Nu mai ştia în ce direcţie să meargă, dar era aşa de nefericită, şi îi era aşa de dor de fraţii săi, care ca şi ea, erau plecaţi în lume, încât se hotărâ să-i caute. Era de puţină vreme în pădure, când veni noaptea şi apropape că pierdu cărarea, aşa că se aşeză pe un muşchi moale, îşi spuse rugăciunea de seară, şi îşi aşeză capul pe rădăcina unui copac. Totul era nemişcat, iar aerul uşor o mângăia duios pe frunte. Lumina a sute de licurici străluci prin iarbă şi muşchii din pădure, asemeni unui foc verde, iar dacă când se mişca atingea o crenguţă, insectele cădeau asemeni unei ploi de stele.
Toată noaptea visă la fraţii săi. Ea şi ei copii din nou, jucându-se împreună. Îi vedea scriind cu creioanele de diamant pe plăcuţle de aur, în timp ce ea se uita la cartea cu poze care costase cât jumătate de regat. Ei nu scriau linii şi litere, cum făceau de obicei, ci descrieri ale aventurilor cavalereşti intreprinse, şi ceea ce descoperiseră şi văzuseră. În cartea cu poze, de asemeni, totul era viu. Păsărelele cântau, iar oamenii ieşeau din poze şi vorbeau cu Eliza şi cu frăţiorii ei, dar când întorcea paginile, fugeau înapoi în poze pentru ca totul să fie în ordine.
Când se trezi, soarele era sus pe cer, dar încă nu putea să-l vadă, pentru că arborii bogaţi îşi întindeau crengile dese deasupra ei, iar razele solarelui răzbăteau ici colo printre frunze, asemeni unor fascicule de aur. Era o aromă dulce de la prospeţimea verde a naturii, iar păsările aproape că i se urcau pe picioare. Auzi apa susurând de la nenumărate izvoare, toate curgănd spre lacul cu plaja aurie. Tufele creşteau des în jurul lacului, şi doar într-un singur loc găsi un loc, făcut poate de o căprioară, prin care putu ajunge la apă. Apa era aşa de cristalină, că dacă vântul nu ar fi agitat crăcile copacilor şi crenguţle tufişurilor, acestea ar fi părut pictate pe fundul lacului, pentru că fiecare frunză se reflecta în apă, fie că era în umbră fie că era în bătaia soarelui. Apoi Eliza îşi văzu faţa, şi se înspăimântă când află cât era de neagră şi urâtă, dar când îşi udă mânuţa, şi-şi frecă ochii şi fruntea, pielea sa străluci din nou, şi apoi se dezbrăcă, şi intră în apa proaspătă, o fată mai frumoasă ca a lui, n-ar fi găsit regele de ar fi căutat o lume întreagă. De îndată ce îmbrăcă din nou, şi îşi împleti cosiţele lungi, merse la izvorul efervescent, şi bău puţină apă din căuşul mâinilor sale. Apoi umblă departe în adâncul pădurii, fă să ştie unde este. Se gândea la fraţii ei, şi era sigură că Dumnezeu no o va uita. Este Dumnezeu cel ce face merele pădureţe să crească în pădure, pentru cei înfometaţi, şi El o călăuzea către un copac anume, care era aşa de încărcat cu fructe, că se îndoise de atâta greutate. Aici îşi luă gustarea de prânz, plasă o proptea sub crengile îndoite ale copacului, apoi se duse în adâncurile întunecate ale pădurii. Era aşa de linişte că-şi putea auzi sunetul paşilor, ca şi foşnetul fiecărei frunze uscate strivită sub picioarele sale. Nici o pasăre, nici o rază de soare nu putea pătrunde prin coroanele mari şi dese ale copacilor. Trunchiurile groase crescuseră aşa de aproape unul de altul, încât părea îngrădită de un gard uriaş. O asemeni singurătate nu mai simţise niciodată. Nopatea era precum smoala. Nici un singur licurici nu stralucea printre muşchi.
Amărâtă se întise ca să adoarmă, şi după o vreme, i se păru că ramurile copacilor se dau la o parte, iar ochi blânzi ai îngerilor se uită la ea din rai. Când se trezi dimineaţa, nu mai ştia dacă visase sau se întâmplase cu adevărat. Apoi continuă să meargă, dar nu apucă să meargă prea mult, când întâlni o bătrână cu un coşuleţ cu fragi şi mure, care-i dădu ceva să mănânce. Apoi Eliza o întrebă dacă n-a văzut unsprezece prinţi călărind prin pădure.
"Nu" răspunse bătrâna, "Dar am văzut ieri unsprezece lebede, cu coroane de aur pe cap, înotând la râul din apropiere."
Apoi o duse pe Eliza , nu departe, pe un mal ridicat, iar la picioare vazură un râu micuţ.Copacii de pe ambele maluri ale râului îşi întindeau ramurile unii către ceilalţi, iar acolo unde coroanele stufoase arborilor nu se întâlniseră în mod natural, rădăcinile se răsuciseră din pământ, în aşa fel încât coroanele lor să se îmbrăţişeze deasupra apei. Eliza îi dădu bineţe bătrânei, şi plecă pe lângă râu, până ajunse la ţărmul mării. Iar acolo, înaintea ochilor fetei, se întindea majestuos oceanul, dar nimeni nu se vedea navigând, nici măcar o barcă. Mersese prea departe? Ea văzu nenumăratele pietricele de pe malul oceanului, netezite şi rotunjite de acţiunea apei. Sticlă, fier, piatră, toată mulţimea de obiecte ajunse pe mal, îşi luase forma de la energia oceanului, şi erau cel puţin la fel de netede, precum delicatele mâini ale Elizei. "Valurile se mişcă fără răgaz", spuse ea,"până ce tot ceea ce este aspru devine neted, fără odihnă voi acţiona şi eu. Vă mulţumesc pentru lecţie valuri strălucitoare, inima-mi spune că-mi ve-ţi arăta drumul spre fraţii mei dragi". Deodată peste algele acoperite de spuma mării văzu aşezate unsprezece lebede cu penele albe, adunate într-un grup. Picături de apă străluceau pe el, dacă erau stropi sau lacrimi nimeni n-at fi putut spune. Singură pe malul mării, ea nu observă, iar cum tărmul oceanului se schimbă în câteva ore mai mult decăt se schimbă malul unui lac într-un an întreg. Dacă se ridica un nor negru şi greu, era ca şi cum marea ar fi zis,"Uite pot să arât întunecat şi supărat," iar apoi bătea vântul, iar valurile se transformau în spumă albă pe măsură ce unduiau. Când vântul dormita, iar norii străluceau în lumina purpurie a apusului, marea părea o petală de trandafir. Dar oricât de liniştită era suprafaţa cristalină , la ţărm tot mai vălurea, iar unuduirea apei era precum pieptul unui copil adormit. Când soarele era gata să apună, Eliza văzu cele unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap, zburând spre pământ, una în spatele celeilale asemei unei lungi panglici albe. Apoi Eliza se coboră de pe faleză, şi se ascunse în spatele unor tufe. Lebedele aterizară apropae de ea şi începură să vânture din aripile lor mari. De îndată ce soarele dispăru sub apă, penele lebedelor căzură, iar unsprezece prinţi, mândri, fraţii Elizei, se regăsiră lângă prinţesă. Ea scoase un ţipăt puternic, căci deşi se schimbaseră destul de mult, îi recunoscuse imediat. Sări în braţele lor şi îi chemă pe fiecare pe nume. Apoi prinţii, se bucurară să-şi recunoscă sora din nou, pentru că şi ei o recunoscuseră deşi crescuse aşa de naltă şi de frumoasă. Au râs, au plâns, şi foarte curând au înţeles cât de perfid îi tratase mama vitregă pe toţi. "Noi, Fraţii", spuse cel mai în vârstă, "zburăm la fel de sălbatic precum lebedele, cât e soarele pe cer, dar îndată ce acesta apune ne recăpătăm înfăţişarea umană.De aceea întotdeauna trebuie să fim în apropierea unui loc de odihnă, înaintea înserării, pentru că dacă am zbura spre nori la vremea apusului, când ne revenim şi devenim oameni, ne-am scufunda în adâncurile oceanului.Însă noi nu locuim aici, ci într-o ţară la fel de frumoasă, dincolo de ocean, prentru asta trebuie să străbatem un drum lung, şi nu-i nici o insulă în drumul nostru peste care să putem trece noaptea, nimic, în afara unei stânci micuţe ce răsare din mare, pe care cu greu putem să stăm, chiar şi atunci când ne înghesuim unii în alţii.Dacă marea e agitată, spuma valurilor ne loveşte, şi totuşi îi mulţumim lui Dumnezeu chiar şi pentru această stâncă, căci altfel nu am ajunge în patria noastră, pentru că zborul peste ocean durează cât cele mai lungi două zile ale anului.Avem permisiunea sa părăsim noua noastră casă odată în fiecare an, şi să rămânem unsprezece zile, timp în care zburăm peste pădure ca să mai vedem palatul unde locuieşte tatăl nostru, şi locul unde ne.am născut, şi biserica unde este înmormântată mama noastră.Aici totul, copaci, iarbă, pare a fi legat de noi. Caii sălbatici sar aşa cum îi vedeam în copilărie, cărbunarii cântă aceleaşi cântece, pe care le dansam când eram copii.Asta e ţara noastră de care suntem legaţi prin legături de dragoste, şi aici te-am găsit pe tine surioară dragă. Mai putem rămâne două zile apoi trebuie sa zburăm departe spre o ţară frumoasă care nu e casa noastră, dar cum să te luăm cu noi? Nu avem nici corabie nici barcă.
"Cum putem risipi vraja?" întrebă sora lor. Apoi ea vorbi aproape toată noaptea, moţăind doar câteva ore. Eliza fu trezită de foşnetul aripilor lebedelor care se învârteau deasupra. Fraţii ei se transformaseră din nou, în lebede, şi zburară în cercuri din ce în ce mai largi, până dispărură în zare, dar unul din ei, cea mai tânără lebădă, rămase în urmă, şi îşi puse cpul în poala fetei, în timp ce ea îl mângâia pe aripi, şi rămaseră aşa toată ziua. Spre seară, sosi restul fraţilor, şi cum apuse soarele reveniră la forma umană. "Mââine," spuse unul, "o să zburăm departe, şi nu ne vom întoarce până nu se va împlini anul. Dar nu te putem lăsa aici. Ai curaj să vii cu noi? Braţul meu singur, e suficient de să de ducă prin pădure, şi nu pot fi aripile noastre suficient de puternice cât să te purtăm în zbor alături de noi? "
"Luaţi-mă cu voi", spuse Eliza. Apoi ei petrecură toată noaptea împletind o plasă din răchită şi trestie. Era mare şi rezistentă. Eliza se aşeză pe împletitură, iar când soarele răsări, fraţii ei se transformară în lebede sălbatice, apucară plasa cu ciocurile, şi zburară sus spre nori, cu sora lor încă dormind. Razele de soare cădeau pe faţa fetei, de aceea una din lebede se deplasă deasupra capului, în aşa fel încât , aripile sale larg întinse să o umbrească. Erau departe când se trezi Eliza. Iniţial crezu că încă visează, era simţea aşa de ciudat, purtată aşa de sus în aer deasupra mării. Lângă ea se găsea o ramură plină cu fructe de pădure şi câteva bucăţi de lemn dulce, pe care cel mai tânăr frate le adunase special pentru ea, şi le aşezase la îndemână. ea îi zâmbi drept mulţumire, ştia că tot esl era cel care zburase deasupra pentru a se bucura de umbră. Erau atât de sus încât o corabie mare părea sub ei, asemeni unui pescăruş care taie valurile. Un nor mare ce plutea sub ei, le părea un munte uriaş, şi deasupra lui Eliza văzu umbra ei şi a celor unsprezece lebede proiectată la nişte dimensiuni gigantice.
Toţi împreună alcătuiau o pictură mai frumoasă decât orice văzuse, dar pe măsură ce soarele urca pe cer, iar norii rămâneau în spate, pictura umbrelor de risipea. Înainte, zburară toată ziua, asemeni unei săgeţi înaripate, dar mai încet decât de obicei pentru că acum trebuiau să aibă grijă şi de surioara lor. Vremea începu să se înrăutăţească, iar Eliza privea îngrijorată cum soarele începe să dispară, şi stânca nu se zărea nicăieri în zare. Era evident că lebedele făceau un efort uriaş pentru a da din aripi."Of!" ea era motivul pentru care ei nu avansau mai rapid. Când soarele va apune, ei se vor transforma în bărbaţi, vor cădea în mare şi se vor înneca. Apoi ea spuse o rugăciune cu toată credinţa, dar stânca tot nu apăru. Norii negrii se apropiau tot mai mult, rafalele de vânt erau prevestitoare de furtună, în timp ce dintr'o masă masivă de nori groşi, fulgerele trăzneau unul după altul. Soarele atingea deja marginea orizontului, când lebedele se îndreptară în jos aşa de surprinzător, încât capul Elizei tremură, ea crezu că au căzut, dar aceştia foarte repede începură să planeze din nou.Văzu în depărtare stânca, chiar în momentul în care soarele era ascuns pe jumătate de valuri. Stânca nu părea mai mare decât cpul unei foci ieşit din apă. Coborâră atât de rapid, încât în momentul în care picioarele lor atinseră stânca, soarele mai strălucea asemeni unei steluţe, şi dispăru asemeni ultimei scântei de pe o bucată de hârtie arsă. Apo ea îşi văzu fraţii stând roată în jurul ei cu braţele strânse împreună.Nu mai era loc nici să arunci un ac. Valurile se spargeau de stâncă şi îi acopereau de apă. Cerul era luminat continuu de fulgere, şi tunetele se auzeau unul după altul. Dar soră şi fraţi, stăteau ţinându-se de mâini, ci cântau pentru a-şi păstra curajul şi speranţa. Dis de dimineaţa, atmosfera deveni calmă şi liniştită iar la răsărit zburară de pe stâncă cu Eliza. Marea era încă agitată, iar din înaltul cerului, spuma albă pe valurile verde închise, părea asemeni unor milioane de lebede care înotau pe apă.Când soarele se ridică, Eliza văzu înaintea ei, plutind în aer, o serie de munţi, împodobiţi cu strălucitoare gheţuri pe culmi. În centru, se ridica un castel care părea de doi kilometri lungime, cu rânduri de coloane, ridicate una deasupra altuia, în timp ce în jur palmierii îşi legănau florile înflorite mari cât roata de moară. Ea întrebă dacă asta era ţara care-i adoptase.Lebedele dădură din cap că nu, pentru că ce vedea era fromosul şi mereu schimbătorul palat al norilor, "Fata Morgana", palatul în care nici un muritor n-a pus vreodată piciorul. Eliza încă mai admira scena, când munţii, pădurile, şi castelele se topiră brusc, şi douăzeci de biserici impresionante apărură în locul lor, cu turnuri înalte şi ferestre gotice ascuţite. Eliza chiar îşi imagina că aude muzica orgii, dar de fapt era murmurul mării ceea ce auzea. Pe măsură ce se apropiară de biserici, acestea se transformară într-o flotă de vase, ce părea să navigheze în spatele lor, dar când se uită din nou, văzu numai ceaţa mării alunecând peste ocean. Pe măsură ce înaintau scene mereu în schimbare, până ce în cele din urmă ea văzu pământul real spre care se îndreptau, cu munţii albaştri, pădurile de cedru, palate şi oraşe. Cu mult înainte de apusul soarelui, se aşeză pe o stâncă, în faţa unei peşteri, cu o podea acoperită cu alge delicate ce părau un covor brodat. Acum vom aştepta să ne povesteşti ce ai visat" spuse fratele cel mai mic, pe măsură ce îi arăta sorei lui dormitorul.
"Cerul mi-a promis că voi visa cum să vă salvez", spuse ea. Şi acest gând puse stăpânire pe mintea ei iar ea se rugă din inimă pentru ajutor divin, şi chiar în somn continuă să se roage. Apoi în vis părea că zboară sus în aer, către palatul norilor numit "Fata Morgana," iar o zână veni să o întâlnească, frumosă ţi radioasă, şi totuşi foarte asemănătoare cu bătrâna care îi oferise hrană în pădure, şi care îi povestise de lebedele cu coroane de aur pe cap. "Fraţii tăi pot fi eliberaţi," spuse ea, "dar numai dacă vei dovedi curaj şi perseverenţă. Apa care este mai fină decât mâinile tale delicate, netezeşte forma pietrelor, dar nu simte durerea aşa cum o vor simţi mâinile tale, nu are suflet, şi nu poate suferi agonia şi tortura pe care tu le vei suferi. Vezi urizicile astea din mâna mea? Vei găsi multe la fel, crescând în jurul cavernei unde dormi, dar nu te vor ajuta decât ele sau cele crescute pe mormintele unui cimitir.Pe acestea va trebui să le culegi chiar dacă îţi vor urzica mâinile. Zdobeştele cu mâinile şi cu picioarele, până când vor deveni fibre, din care va trebui să torci şi să ţeşi unsprezece haine cu mâneci lungi, dacă acestea sunt aruncate peste cele unsprezece lebede, vraja va fi ruptă. Dar ţine mine, din momentul în care începi acţiunea până când termini, chiar dacă îţi va lua ani de zile, nu trebuie să vorbeşti. Un singur cuvânt spus va străpunge inimile fraţilor tăui precum cel mai ascuţit pumnal.Vieţile lor depind de limba ta. Ţine bine minte." Şi cum termină de vorbit, o atinse uşor cu o urzică, şi o durere ca o arsură o trezi pe Eliza.
Era miezul zilei, şi în apropierea locului unde dormise văzu nişte urzici precum cele din vis. Se aşeză în genunchi, şi mulţumi domnului. Apoi merse drept înainte din peşteră pentru a începe să muncească cu mâinile ei delicate. Începu să caute urzicile nesuferite, care-i provocau arsuri mari pe braţe şi mâini, dar era hotărâtă să îndure fericită ştiind că va putea să-şi salveze fraţii. Apoi lovi urzicile cu picioarele goale şi toarse fibrele. La asfinţit fraţii se întoarseră şi fură înspăimântaţi când o văzură mută. Crezură că trebuia să fie un nou soi de vrajă a mamei vitrege. Dar când văzură mâinile înţeleseră că ceea ce făcea, făcea în numele lor, iar cel mai tânăr frate plânse, iar unde cădeau lacrimile lui durerea înceta iar arsurile dispăreau. Iar Eliza lucră toată noaptea, pentru că nu se putea odihni până când nu rupea vraja. În ziua următoare, când fraţii săi plecaseră, rămase singură, dar parcă niciodată timpul nu trecuse aşa de repede. O haină era deja gata şi o începuse pe a doua, când auzi cornul unui vânător, şi fu cuprinsă de teamă. Sunetul venea din ce în ce mai aproape, câinii se auzeau lătrând, iar ea fugi repede în peşteră. În mare grabă adună într-o grămadă, urzicile culese până atunci, şi se aşeză peste ele. Imediat un câine uriaş veni sărind către ea dinspre o ravenă, apoi încă unul şi încă unul, şi începură să latre puternic, să vină spre ea să dea înapoi, şi tot aşa. În câteva minute toţi vânătorii stăteau în faţa peşterii, iar cel mai chipeş dintre ei era chiar regele ţării. Acesta veni spre Eliza, pentru că nu mai văzuse fată aşa de frumoasă.
"Cum ai ajuns aici copilă dragă?" întrebă el. Dar Eliza dădu din cap. Nu îndrăznea să vorbească, pentru că asta putea să ducă la pieirea fraţilor săi. Şi îşi ascunse mâinile sub şorţuleţ, ca regele să nu vadă cât este de rănită.
"Vino cu mine," spuse el, nu poţi rămâne aici. Dacă eşti bună la suflet pe cât eşti de frumoasă, te voi îmbrăca numai în mătase şi catifea, îţi voi da coroana, şi vei locui şi domni în cel mai somptuos castel al meu." Apoi o ridică pe cal. Ea plânse şi-şi frământă mâinile, dar regele zise,"Nu vreau nimic altceva decât fericirea ta. Va veni vremea când îmi vei mulţumi pentru asta." Şi galopară departe peste munţi şi văi, cu Eliza aşezată în faţa sa pe cal, şi cu toţi vânători în urma lor. Când soarele apuse, se apropiară de oraşul regal, cu biserici şi cupole strălucitoare. La sosirea în castel, regele o plimbă prin sălile de marmură, unde erau fântâni arteziene decorative, iar tavanele şi pereţii erau pictate în întregime. Dar ea nu avea ochi să vadă gloria acelor monumente, ea putea numai să jelească şi să plângă. Răbdătoare permise să fie aranjată în rochie regală, să-i fie împodobit părul cu un fileu de perle, şi să-i fie acoperite mâinile cu mânuşi elegante peste arsurile degetelor. Cum stătea îmbrăcată faţa tuturor în veşminte scumpe, arăta o frumuseţe atât de strălucitoare, încât întreaga curte se înclină în faţa sa. Apoi regele declară în faţa tuturor, intenţia sa ca Eliza să fie mireasa lui, dar arhiepiscopul dădu din cap, şi şopti că frumoasa tânăra domniţă era numai o vrăjitoare care-l orbise pe rege şi îi vrăjise inima. Dar regele nu avea urechi pentru asta, ordonă orchestrei să cânte, masa să fie aranjata pentru cele mai bune ocazii, iar cele mai frumoase fete au fost invitate la dans. Apoi o conduse prin mirificile grădini, dar nici un zâmbet nu apăru pe faţa ei nimic nu-i lumină privirea. Arăta ca o pictură a durerii întrupate. Apoi regele deschise uşa unei mici camere unde trebuia să doarmă, era decorată cu tapiţerii aşa de bogate încât semăna cu peştera unde o găsise. Pe podea era aşternută o grămadă de fibre obţitunte din urzicile culese, iar sub tavan atârna haina pe care o făcuse. Aceste lucruri fuseseră aduse precum nişte curiozităţi de unul din vânători.
"Aici te poţi visa înapoi în vechea casă din peşteră," spuse regele, "Aici sunt lucrurile pe care le începusei, te va amuza în mijlocul acestei splendori să te gândeşti la timpul petrecut în peşteră."
Când Eliza văzu toate acele lucruri care erau atât de prezente în inima sa, un zâmbet îi apăru în timp ce sângele îi îmbujoră obrajii. Se gândi la fraţii săi, şi la eliberarea lor, şi deveni aşa de bucuroasă încât sărută mâinile regelui. El îi luă mâna şi o puse pe inmă. Foarte curând clopotele bisericii anunţară vesel, sărbătoarea nunţii, iar frumoasa fată mută găsită în pădure, trebuia să devină regina ţării. Dar arhiepiscopul şopti vorbe otrăvite în urechile regelui, dar acestea nu ajunseră la inima acestuia. Nuta tot mai trebuia să aibă loc, iar arhiepiscopul însuşi trebuia să încoroneze mireasa, în ciuda împotrivirii acestuia, el apăsă în mod voit coroana pe fruntea Elizei ca să-i provoace durere. Dar o durere mai mare îi înlănţuise inima, mila pentru fraţii ei.Şi nu simţi nici o durere trupească. Gura îi rămase închisă, un singur cuvânt şi fraţii ei puteau muri. În acelaşi timp îl iubea pe regele frumos, care mu precupeţea nici un efort pentru a o face fericită în fiecare zi, îl iubea din toată inima iar ochii îi erau luminaţi de dragostea pe care nu o putea exprima în cuvinte. Of. Dacă ar fi putut numai, să-i împărtăşească necazurile ei. Dar trebuia să rămână mută până când termina ceea ce avea de făcut, de aceea noaptea se strecura în camera ei mică, care fusese amenajată să arate ca o peşteră, şi tricota haină după haină. Dar când începu a şaptea haină descoperi că a rămas fără fibre. Ştia că că urzicile de care avea nevoie, le putea găsi în curtea bisericii, şi că trebuia să le culeagă ea însăşi. Dar cum să ajungă acolo? "Oh, ce este durerea din degete pe lângă tortura pe care o simt în inimă" îşi spuse ea, "Trebuie să-mi asum riscul, cu ajutor de cel de sus." Apoi cu inima treburândă, ca şi cum ar fi fost pe cale să comită vreo faptă urâtă, se strecură în grădină la lumina lunii pline, merse pe trotuarele înguste pe străzile pustii, până ajunse la biserică. Acolo văzu pe piatră mare de mormânt un grup de pricolici. Aceste creaturi îşi dădeau jos zdrenţele, ca şi cum ar fi vrut să se îmbăieze, şi apoi scormoneau mormintele proaspete cu degetele lor subţiri, scoteau cadavrele şi mâncau carnea! Eliza trebui să treacă prin apropierea lor, iar ei îşi fixară privirile răutăcioase spre ea, dar ea se rugă tăcut, adunând urzicile usturătoare, şi le duse la castel. O singură persoană o văzuse, şi aceea era arhiepiscopul, care era treaz în timp ce toată lumea dormea. Acum gândea că raţionamentul său era corect. Ceva nu era în regulă cu regina. Era o vrăjitoare, şi-l vrăjise pe rege şi chiar restul lumii. În cel mai mare secret îi destăinui regelui ce văzuse şi de ceea ce se temea, şi spuse vorbe grele, în timp ce basoreliefurile sfinţilor dădeau din cap părând a spune: "Nu e aşa! Eliza e nevinovată!"
Dar arhiepiscopul interpretă altfel, el credea că aceştia marturiseau împotriva Elizei şi dădeau din cap abătuţi de răutatea acesteia. Două lacrimi căzură pe obrajii regelui, şi veni acasă cu inima îndoită, iar noaptea se prefăcu că visează, dar somnul nu venea de fel, pentru că o vedea pe Eliza dispărând în fiecare noapte dispărând în camera ei. Din zi în zi îndoiala sa creştea tot mai mult, iar Eliza vedea şi nu înţelegea de ce, dar se alarmă şi inima începu să-i tremure pentru fraţii săi. Lacrimile ei fierbinţi străluceau precum perlele printre diamantele de pe catifeaua regală, deşi toţi cei ce o vedeau o invidiau. Între timp aproape terminase treaba, numai o haină mai trebuia, dar nu mai avea nici un pic de fibre, şi nici o singură urzică. Încă o dată, pentru ultima oară trebuia să se aventureze la biserică şi să mai culeagă cu mâinile ei căteva urzici. Se gândi terorizată la drumul sinistru şi la teribilii pricolici, dar voinţa îi era de fier, ca şi încrederea în ajutorul ceresc. Eliza se duse iar regele şi arhiepiscopul o urmară. O văzură trecând de porţile înspăimântătoare spre cimitir, iar când se apropiară ei văzură pricolicii şezând pe morminte, iar ei crezură că eliza era unul dintre aceştia., ea cea care-şi punea capul pe pieptul regelui în fiecare seară. "Oamenii trebuie să condamne aşa ceva!", spuse regele, iar ea fu repede condamnată de toţi să fie arsă pe rug. Departe de somptuoasele săli ale palatului, ea fu dusă către o celulă neagră şi ostilă, în care vântul se auzea printre barele de oţel ale gratiilor. În loc de mătase şi catifea, îi dădură hainele pe care le ţesuse singură, iar drept pernă grămada de urzici pe care tocmai ce o culesese, dar nimic nu putea să o bucure mai tare pe Eliza decât acest lucru. Continuă să lucreze cu bucurie, în timp ce golanii cântau pe străzi cuvinte jignitoare, şi nimeni nu-i spuse vreo vorbă bună. Spre seară, ea auzi la gratii fâşâitul unei aripi de lebădă, era fratele ei cel mai mic, îşi găsise sora iar ea plânse de bucurie, deşi ştia că era foarte probabil să fie ultima ei noapte în viaţă. Dar încă mai putea spera, pentru că aproape terminase, iar fraţii ei veniseră. Apoi sosi arhiepiscopul, ca să fie cu ea în ultimile ore, aşa cum îi promisese regelui. Dar ea dădu din cap şi îl imploră din priviri şi gesturi, să plece, pentru că în noaptea aceea trebuia să termine lucrul, altfel toată durerea şi lacrimile şi nopţile nedormite ar fi fost în van. Arhiepiscopul se retrase murmurând vorbe amare spre ea, dar biata Eliza, ştia că este nevinovată, şi tenace îşi continuă munca.
Soricei micuţi fugeau pe podea trăgâng urzicile spre picioarele ei, încercând să ajute pe cât puteau, iar turturicile au stat toată noaptea la gratiile ferestrei şi-i cântară cât fu noaptea de lungă, pentru a-i menţine spiritul treaz.
Era în zori de zi, cu cel puţin o oră înainte de de răsărit, când cei unsprezece fraţi stăteau la porţile castelului, şi cereau insistent să fie duşi în faţa împăratului. Li s-a spus că nu se poate, era încă noapte, iar regele dormea şi ei nu îndrăzneau să-l trezească. Ameninţară şi întrară. Dar apărură gărzile, şi chiar regele, întrebând ce-i cu zrarva aia. În acel moment răsări soarel eşi cei unsprezece fraţi disparură, şi doar unsprezece lebede sălbatice mai puteau fi văzute zburând în jurul castelului.
Şi atunci un aflux de oameni venea dispre porţile oraşului pentru a vedea vrăjitoarea arzând. Un cal răpciugos trăgea căruţa în care era aşezată. O îmbrăcaseră cu pânză de sac ordinară. Părul lung îi atârna pe umeri, obrajii aveau paloare morţii, buzele se mişcau mut, în timp ce degetele continuau să lucreze fibrele verzi. Nici în drum spre moarte nu-si abandonase activitatea. Zece haine din zale de urzici erau întinse la picioare, iar ea lucra din greu la a unsprezecea, în timp ce gloata o înjura şi spunea, "Ia uite vrăjitoarea cum murmură! Nu are nici o carte în mână. Stă acolo şi-şi urzeşte vrăjile. Să o facem bucăţi."
Şi se împinseră spre ea, şi i-ar fi distrus cămăşile de zale, dar în acel moment unsprezece lebede zburară deasupra ei şi se aşezară pe căruţă. Apoi deschiseră aripile mari, iar gloata se retrase în panică.
""E un semn de sus că e inocentă" şoptiră mulţi, dar nu se aventurară să o spună tare.
Când călăul o luă de mână, pentru a o ridica din căruţă, ea aruncă repede ce le unsprezece cămăşi peste lebede, şi imediat acestea se transformară în unsprezece prinţi frumoşi, dar ultimul avea o aripă de lebădă, în loc de braţ, pentru că ea nu putuse să termine mâneca.
"Acum pot vorbi!" spuse ea "Sunt Nevinovată."
Apoi oamnei, care au văzut ce s-a întâmplat, se înclinară, ca la un sfânt, dar ea se prăbuşi fără viaţă în braţele fraţilor, doborâtă de emoâie, angoase şi durere.
"Da, este inocentă," spuse cel mai în vârstă frate, şi povesti tot ceea ce se întâmplase, şi în timp ce vorbea se ridică în aer parfumul a milioane de trandafiri. Fiecare crenguţă a rugului prinsese rădăcini, şi ramurile crescură, şi apăru un gard viu gros, mare şi înalt acoperit de trandafiri, în timp ce deasupra tuturor florilor, înflorea o floare albă şi strălucitoare precum o stea. Acea floare, regele o rupse, şi o puse pe pieptul Elizei, iar ea se trezi din leşin, cu inima împăcată şi fericită. Şi toate clopotele bisericilor sunară singure, iar păsările veniră în stoluri. Iar procesiunea nunţii se întoarse la castel, şi fu una cum nici un rege nu a mai avut vreodată.
"Sunteţi mari şi e timpul să ieşiţi în lume şi să vă descurcaţi singuri," spuse regina. "Zburaţi precum păsările migratoare, fără să puteţi vorbi." Dar nu putu să-i facă atăt de urâţi pe cât ar fi vrut, iar ei se transformară în unsprezece lebede frumoase. Apoi cu un plâns ciudat, zburară prin ferestrele palatului, pe deasupra parcului, către pădure. Crăpa de ziuă când trecură pe deasupra colibei ţăranului, unde surioara lor Eliza dormea în cămăruţa ei. Se rotiră în jurul acoperişului, îşi răsuciră găturile lungi şi bătură din aripi, dar nimeni nu-i văzu sau auzi, iar ei trebuiră să zboare mai departe, dincolo de nori, pe deasupra întregii lumi, până ajunseră, la o pădure deasă şi întunecată, care se întindea până departe la malul mării. Biata Eliza stătea singură în camera ei jucându-se cu o frunză verde, privind prin ea la soare, pentru că nu avea alte jucării, şi perforă o gaură în frunză, şi privea prin găurică la soare, având impresia că vede ochii cristalini ai fraţilor ei, iar când soarele strălucitor îi lumina obrăjorii, se gândea că aceştia o sărută. Zilele treceau una după alta, uneori vântul foşnăia prin tufele de trandafiri, şi şoprea către trandafiri,"Cine poate fi mai frumoasă decât voi?" Iar trandafiri, dădeau din cap şi spuneau,"Eliza este." Iar când bătrâna stătea pe prispa casei duminica şi citea cartea de psalmi, vântul fluiera printre frunze, şi spunea cărţii, "Cine este mai pioasă decât tine?", iar cartea de psalmi răspundea "Eliza." Iar trandafirii şi cartea spuneau adevărul adevărat. Când împlini cincisprezece ani se reîntoarse acasă, dar regina văzând cât de frumoasă devenise, işi umplu inima cu venin şi ură împotriva Elizei. Ar fi vrut să o transforme într-o lebădă, ca pe fraţii ei, dar nu îndrăznea încă, pentru că regele o îndrăgea. Într-o dimineaţă, regina se duse la baie, baia era din marmură,avea pe jos perniţe moi, iar pereţii erau decoraţi cu cele mai frumoase tapiţerii. Ea luă trei broaşte râioase cu ea, şi îi spuse uneia, ""Când Eliza vine la baie, aşeazăte sub capul ei, ca să devină la fel de proastă ca şi tine. Apoi îi spuse celei de-a doua, "Aşează-te pe fruntea ei, ca să devină la fel de urâtă ca şi tine, iar tatsu să nu o mai recunoască." "Odihneşte-te deasupra inimii ei", îi şopi celei de-a treia broaşte, "lasă spiritul rău să o cuprindă, şi să suporte povara răutăţii". Şi puse cele trei broaşte în apa cristalină, şi apa căpătă pe dată o tentă verzuie. Apoi o chemă pe Eliza, o ajută să se dezbrace, şi apoi să intre în baie. Când Eliza s-a cufundat în apă, una din broaşte se aşeză pe păr, o a doua pe frunte, iar ce-a de-a treia pe piept, dar ea nici nu le observă, iar când ieşi din apă, trei flori roşii de mac pluteau deasupra. Dacă nu ar fi fost veninoase, sau dacă n-ar fi fost sărutate de vrăjitoare, s-ar fi transformat în trandafiri roşii. Cu toate astea se transformaseră în flori, pentru că se aşezaseră pe capul Elizei şi pe inima sa. Era prea bună şi prea inocentă pentru ca vrăjitoria de orice fel să aibă efect asupra ei. Cănd regina vrăjitoare văzu asta, o frecă pe faţă cu zeamă de nucă, astfel că faţa ei deveni neagră, apoi îi încâlci părul frumos şi cu untură împuţită îl făcu să arate slinos, încât era imposibil să o mai recunoşti pe Eliza.
Când o văzu tatăl său, fu atât de şocat , încât declară că ea nu era fata lui. Nimeni în afară de câinele de pază şi de rândunici nu o recunoscu, dar ele erau doar nişte bite dobitoace care nu puteau să vorbească. Sărăcuţa Eliza plânse şi se gândi la fraţii ei care erau cu toţii plecaţi. Amărâtă, ea pribegi departe de palat, şi merse zile întregi peste câmpii şi văi, până ajunse la pădurea întunecată. Nu mai ştia în ce direcţie să meargă, dar era aşa de nefericită, şi îi era aşa de dor de fraţii săi, care ca şi ea, erau plecaţi în lume, încât se hotărâ să-i caute. Era de puţină vreme în pădure, când veni noaptea şi apropape că pierdu cărarea, aşa că se aşeză pe un muşchi moale, îşi spuse rugăciunea de seară, şi îşi aşeză capul pe rădăcina unui copac. Totul era nemişcat, iar aerul uşor o mângăia duios pe frunte. Lumina a sute de licurici străluci prin iarbă şi muşchii din pădure, asemeni unui foc verde, iar dacă când se mişca atingea o crenguţă, insectele cădeau asemeni unei ploi de stele.
Toată noaptea visă la fraţii săi. Ea şi ei copii din nou, jucându-se împreună. Îi vedea scriind cu creioanele de diamant pe plăcuţle de aur, în timp ce ea se uita la cartea cu poze care costase cât jumătate de regat. Ei nu scriau linii şi litere, cum făceau de obicei, ci descrieri ale aventurilor cavalereşti intreprinse, şi ceea ce descoperiseră şi văzuseră. În cartea cu poze, de asemeni, totul era viu. Păsărelele cântau, iar oamenii ieşeau din poze şi vorbeau cu Eliza şi cu frăţiorii ei, dar când întorcea paginile, fugeau înapoi în poze pentru ca totul să fie în ordine.
Când se trezi, soarele era sus pe cer, dar încă nu putea să-l vadă, pentru că arborii bogaţi îşi întindeau crengile dese deasupra ei, iar razele solarelui răzbăteau ici colo printre frunze, asemeni unor fascicule de aur. Era o aromă dulce de la prospeţimea verde a naturii, iar păsările aproape că i se urcau pe picioare. Auzi apa susurând de la nenumărate izvoare, toate curgănd spre lacul cu plaja aurie. Tufele creşteau des în jurul lacului, şi doar într-un singur loc găsi un loc, făcut poate de o căprioară, prin care putu ajunge la apă. Apa era aşa de cristalină, că dacă vântul nu ar fi agitat crăcile copacilor şi crenguţle tufişurilor, acestea ar fi părut pictate pe fundul lacului, pentru că fiecare frunză se reflecta în apă, fie că era în umbră fie că era în bătaia soarelui. Apoi Eliza îşi văzu faţa, şi se înspăimântă când află cât era de neagră şi urâtă, dar când îşi udă mânuţa, şi-şi frecă ochii şi fruntea, pielea sa străluci din nou, şi apoi se dezbrăcă, şi intră în apa proaspătă, o fată mai frumoasă ca a lui, n-ar fi găsit regele de ar fi căutat o lume întreagă. De îndată ce îmbrăcă din nou, şi îşi împleti cosiţele lungi, merse la izvorul efervescent, şi bău puţină apă din căuşul mâinilor sale. Apoi umblă departe în adâncul pădurii, fă să ştie unde este. Se gândea la fraţii ei, şi era sigură că Dumnezeu no o va uita. Este Dumnezeu cel ce face merele pădureţe să crească în pădure, pentru cei înfometaţi, şi El o călăuzea către un copac anume, care era aşa de încărcat cu fructe, că se îndoise de atâta greutate. Aici îşi luă gustarea de prânz, plasă o proptea sub crengile îndoite ale copacului, apoi se duse în adâncurile întunecate ale pădurii. Era aşa de linişte că-şi putea auzi sunetul paşilor, ca şi foşnetul fiecărei frunze uscate strivită sub picioarele sale. Nici o pasăre, nici o rază de soare nu putea pătrunde prin coroanele mari şi dese ale copacilor. Trunchiurile groase crescuseră aşa de aproape unul de altul, încât părea îngrădită de un gard uriaş. O asemeni singurătate nu mai simţise niciodată. Nopatea era precum smoala. Nici un singur licurici nu stralucea printre muşchi.
Amărâtă se întise ca să adoarmă, şi după o vreme, i se păru că ramurile copacilor se dau la o parte, iar ochi blânzi ai îngerilor se uită la ea din rai. Când se trezi dimineaţa, nu mai ştia dacă visase sau se întâmplase cu adevărat. Apoi continuă să meargă, dar nu apucă să meargă prea mult, când întâlni o bătrână cu un coşuleţ cu fragi şi mure, care-i dădu ceva să mănânce. Apoi Eliza o întrebă dacă n-a văzut unsprezece prinţi călărind prin pădure.
"Nu" răspunse bătrâna, "Dar am văzut ieri unsprezece lebede, cu coroane de aur pe cap, înotând la râul din apropiere."
Apoi o duse pe Eliza , nu departe, pe un mal ridicat, iar la picioare vazură un râu micuţ.Copacii de pe ambele maluri ale râului îşi întindeau ramurile unii către ceilalţi, iar acolo unde coroanele stufoase arborilor nu se întâlniseră în mod natural, rădăcinile se răsuciseră din pământ, în aşa fel încât coroanele lor să se îmbrăţişeze deasupra apei. Eliza îi dădu bineţe bătrânei, şi plecă pe lângă râu, până ajunse la ţărmul mării. Iar acolo, înaintea ochilor fetei, se întindea majestuos oceanul, dar nimeni nu se vedea navigând, nici măcar o barcă. Mersese prea departe? Ea văzu nenumăratele pietricele de pe malul oceanului, netezite şi rotunjite de acţiunea apei. Sticlă, fier, piatră, toată mulţimea de obiecte ajunse pe mal, îşi luase forma de la energia oceanului, şi erau cel puţin la fel de netede, precum delicatele mâini ale Elizei. "Valurile se mişcă fără răgaz", spuse ea,"până ce tot ceea ce este aspru devine neted, fără odihnă voi acţiona şi eu. Vă mulţumesc pentru lecţie valuri strălucitoare, inima-mi spune că-mi ve-ţi arăta drumul spre fraţii mei dragi". Deodată peste algele acoperite de spuma mării văzu aşezate unsprezece lebede cu penele albe, adunate într-un grup. Picături de apă străluceau pe el, dacă erau stropi sau lacrimi nimeni n-at fi putut spune. Singură pe malul mării, ea nu observă, iar cum tărmul oceanului se schimbă în câteva ore mai mult decăt se schimbă malul unui lac într-un an întreg. Dacă se ridica un nor negru şi greu, era ca şi cum marea ar fi zis,"Uite pot să arât întunecat şi supărat," iar apoi bătea vântul, iar valurile se transformau în spumă albă pe măsură ce unduiau. Când vântul dormita, iar norii străluceau în lumina purpurie a apusului, marea părea o petală de trandafir. Dar oricât de liniştită era suprafaţa cristalină , la ţărm tot mai vălurea, iar unuduirea apei era precum pieptul unui copil adormit. Când soarele era gata să apună, Eliza văzu cele unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap, zburând spre pământ, una în spatele celeilale asemei unei lungi panglici albe. Apoi Eliza se coboră de pe faleză, şi se ascunse în spatele unor tufe. Lebedele aterizară apropae de ea şi începură să vânture din aripile lor mari. De îndată ce soarele dispăru sub apă, penele lebedelor căzură, iar unsprezece prinţi, mândri, fraţii Elizei, se regăsiră lângă prinţesă. Ea scoase un ţipăt puternic, căci deşi se schimbaseră destul de mult, îi recunoscuse imediat. Sări în braţele lor şi îi chemă pe fiecare pe nume. Apoi prinţii, se bucurară să-şi recunoscă sora din nou, pentru că şi ei o recunoscuseră deşi crescuse aşa de naltă şi de frumoasă. Au râs, au plâns, şi foarte curând au înţeles cât de perfid îi tratase mama vitregă pe toţi. "Noi, Fraţii", spuse cel mai în vârstă, "zburăm la fel de sălbatic precum lebedele, cât e soarele pe cer, dar îndată ce acesta apune ne recăpătăm înfăţişarea umană.De aceea întotdeauna trebuie să fim în apropierea unui loc de odihnă, înaintea înserării, pentru că dacă am zbura spre nori la vremea apusului, când ne revenim şi devenim oameni, ne-am scufunda în adâncurile oceanului.Însă noi nu locuim aici, ci într-o ţară la fel de frumoasă, dincolo de ocean, prentru asta trebuie să străbatem un drum lung, şi nu-i nici o insulă în drumul nostru peste care să putem trece noaptea, nimic, în afara unei stânci micuţe ce răsare din mare, pe care cu greu putem să stăm, chiar şi atunci când ne înghesuim unii în alţii.Dacă marea e agitată, spuma valurilor ne loveşte, şi totuşi îi mulţumim lui Dumnezeu chiar şi pentru această stâncă, căci altfel nu am ajunge în patria noastră, pentru că zborul peste ocean durează cât cele mai lungi două zile ale anului.Avem permisiunea sa părăsim noua noastră casă odată în fiecare an, şi să rămânem unsprezece zile, timp în care zburăm peste pădure ca să mai vedem palatul unde locuieşte tatăl nostru, şi locul unde ne.am născut, şi biserica unde este înmormântată mama noastră.Aici totul, copaci, iarbă, pare a fi legat de noi. Caii sălbatici sar aşa cum îi vedeam în copilărie, cărbunarii cântă aceleaşi cântece, pe care le dansam când eram copii.Asta e ţara noastră de care suntem legaţi prin legături de dragoste, şi aici te-am găsit pe tine surioară dragă. Mai putem rămâne două zile apoi trebuie sa zburăm departe spre o ţară frumoasă care nu e casa noastră, dar cum să te luăm cu noi? Nu avem nici corabie nici barcă.
"Cum putem risipi vraja?" întrebă sora lor. Apoi ea vorbi aproape toată noaptea, moţăind doar câteva ore. Eliza fu trezită de foşnetul aripilor lebedelor care se învârteau deasupra. Fraţii ei se transformaseră din nou, în lebede, şi zburară în cercuri din ce în ce mai largi, până dispărură în zare, dar unul din ei, cea mai tânără lebădă, rămase în urmă, şi îşi puse cpul în poala fetei, în timp ce ea îl mângâia pe aripi, şi rămaseră aşa toată ziua. Spre seară, sosi restul fraţilor, şi cum apuse soarele reveniră la forma umană. "Mââine," spuse unul, "o să zburăm departe, şi nu ne vom întoarce până nu se va împlini anul. Dar nu te putem lăsa aici. Ai curaj să vii cu noi? Braţul meu singur, e suficient de să de ducă prin pădure, şi nu pot fi aripile noastre suficient de puternice cât să te purtăm în zbor alături de noi? "
"Luaţi-mă cu voi", spuse Eliza. Apoi ei petrecură toată noaptea împletind o plasă din răchită şi trestie. Era mare şi rezistentă. Eliza se aşeză pe împletitură, iar când soarele răsări, fraţii ei se transformară în lebede sălbatice, apucară plasa cu ciocurile, şi zburară sus spre nori, cu sora lor încă dormind. Razele de soare cădeau pe faţa fetei, de aceea una din lebede se deplasă deasupra capului, în aşa fel încât , aripile sale larg întinse să o umbrească. Erau departe când se trezi Eliza. Iniţial crezu că încă visează, era simţea aşa de ciudat, purtată aşa de sus în aer deasupra mării. Lângă ea se găsea o ramură plină cu fructe de pădure şi câteva bucăţi de lemn dulce, pe care cel mai tânăr frate le adunase special pentru ea, şi le aşezase la îndemână. ea îi zâmbi drept mulţumire, ştia că tot esl era cel care zburase deasupra pentru a se bucura de umbră. Erau atât de sus încât o corabie mare părea sub ei, asemeni unui pescăruş care taie valurile. Un nor mare ce plutea sub ei, le părea un munte uriaş, şi deasupra lui Eliza văzu umbra ei şi a celor unsprezece lebede proiectată la nişte dimensiuni gigantice.
Toţi împreună alcătuiau o pictură mai frumoasă decât orice văzuse, dar pe măsură ce soarele urca pe cer, iar norii rămâneau în spate, pictura umbrelor de risipea. Înainte, zburară toată ziua, asemeni unei săgeţi înaripate, dar mai încet decât de obicei pentru că acum trebuiau să aibă grijă şi de surioara lor. Vremea începu să se înrăutăţească, iar Eliza privea îngrijorată cum soarele începe să dispară, şi stânca nu se zărea nicăieri în zare. Era evident că lebedele făceau un efort uriaş pentru a da din aripi."Of!" ea era motivul pentru care ei nu avansau mai rapid. Când soarele va apune, ei se vor transforma în bărbaţi, vor cădea în mare şi se vor înneca. Apoi ea spuse o rugăciune cu toată credinţa, dar stânca tot nu apăru. Norii negrii se apropiau tot mai mult, rafalele de vânt erau prevestitoare de furtună, în timp ce dintr'o masă masivă de nori groşi, fulgerele trăzneau unul după altul. Soarele atingea deja marginea orizontului, când lebedele se îndreptară în jos aşa de surprinzător, încât capul Elizei tremură, ea crezu că au căzut, dar aceştia foarte repede începură să planeze din nou.Văzu în depărtare stânca, chiar în momentul în care soarele era ascuns pe jumătate de valuri. Stânca nu părea mai mare decât cpul unei foci ieşit din apă. Coborâră atât de rapid, încât în momentul în care picioarele lor atinseră stânca, soarele mai strălucea asemeni unei steluţe, şi dispăru asemeni ultimei scântei de pe o bucată de hârtie arsă. Apo ea îşi văzu fraţii stând roată în jurul ei cu braţele strânse împreună.Nu mai era loc nici să arunci un ac. Valurile se spargeau de stâncă şi îi acopereau de apă. Cerul era luminat continuu de fulgere, şi tunetele se auzeau unul după altul. Dar soră şi fraţi, stăteau ţinându-se de mâini, ci cântau pentru a-şi păstra curajul şi speranţa. Dis de dimineaţa, atmosfera deveni calmă şi liniştită iar la răsărit zburară de pe stâncă cu Eliza. Marea era încă agitată, iar din înaltul cerului, spuma albă pe valurile verde închise, părea asemeni unor milioane de lebede care înotau pe apă.Când soarele se ridică, Eliza văzu înaintea ei, plutind în aer, o serie de munţi, împodobiţi cu strălucitoare gheţuri pe culmi. În centru, se ridica un castel care părea de doi kilometri lungime, cu rânduri de coloane, ridicate una deasupra altuia, în timp ce în jur palmierii îşi legănau florile înflorite mari cât roata de moară. Ea întrebă dacă asta era ţara care-i adoptase.Lebedele dădură din cap că nu, pentru că ce vedea era fromosul şi mereu schimbătorul palat al norilor, "Fata Morgana", palatul în care nici un muritor n-a pus vreodată piciorul. Eliza încă mai admira scena, când munţii, pădurile, şi castelele se topiră brusc, şi douăzeci de biserici impresionante apărură în locul lor, cu turnuri înalte şi ferestre gotice ascuţite. Eliza chiar îşi imagina că aude muzica orgii, dar de fapt era murmurul mării ceea ce auzea. Pe măsură ce se apropiară de biserici, acestea se transformară într-o flotă de vase, ce părea să navigheze în spatele lor, dar când se uită din nou, văzu numai ceaţa mării alunecând peste ocean. Pe măsură ce înaintau scene mereu în schimbare, până ce în cele din urmă ea văzu pământul real spre care se îndreptau, cu munţii albaştri, pădurile de cedru, palate şi oraşe. Cu mult înainte de apusul soarelui, se aşeză pe o stâncă, în faţa unei peşteri, cu o podea acoperită cu alge delicate ce părau un covor brodat. Acum vom aştepta să ne povesteşti ce ai visat" spuse fratele cel mai mic, pe măsură ce îi arăta sorei lui dormitorul.
"Cerul mi-a promis că voi visa cum să vă salvez", spuse ea. Şi acest gând puse stăpânire pe mintea ei iar ea se rugă din inimă pentru ajutor divin, şi chiar în somn continuă să se roage. Apoi în vis părea că zboară sus în aer, către palatul norilor numit "Fata Morgana," iar o zână veni să o întâlnească, frumosă ţi radioasă, şi totuşi foarte asemănătoare cu bătrâna care îi oferise hrană în pădure, şi care îi povestise de lebedele cu coroane de aur pe cap. "Fraţii tăi pot fi eliberaţi," spuse ea, "dar numai dacă vei dovedi curaj şi perseverenţă. Apa care este mai fină decât mâinile tale delicate, netezeşte forma pietrelor, dar nu simte durerea aşa cum o vor simţi mâinile tale, nu are suflet, şi nu poate suferi agonia şi tortura pe care tu le vei suferi. Vezi urizicile astea din mâna mea? Vei găsi multe la fel, crescând în jurul cavernei unde dormi, dar nu te vor ajuta decât ele sau cele crescute pe mormintele unui cimitir.Pe acestea va trebui să le culegi chiar dacă îţi vor urzica mâinile. Zdobeştele cu mâinile şi cu picioarele, până când vor deveni fibre, din care va trebui să torci şi să ţeşi unsprezece haine cu mâneci lungi, dacă acestea sunt aruncate peste cele unsprezece lebede, vraja va fi ruptă. Dar ţine mine, din momentul în care începi acţiunea până când termini, chiar dacă îţi va lua ani de zile, nu trebuie să vorbeşti. Un singur cuvânt spus va străpunge inimile fraţilor tăui precum cel mai ascuţit pumnal.Vieţile lor depind de limba ta. Ţine bine minte." Şi cum termină de vorbit, o atinse uşor cu o urzică, şi o durere ca o arsură o trezi pe Eliza.
Era miezul zilei, şi în apropierea locului unde dormise văzu nişte urzici precum cele din vis. Se aşeză în genunchi, şi mulţumi domnului. Apoi merse drept înainte din peşteră pentru a începe să muncească cu mâinile ei delicate. Începu să caute urzicile nesuferite, care-i provocau arsuri mari pe braţe şi mâini, dar era hotărâtă să îndure fericită ştiind că va putea să-şi salveze fraţii. Apoi lovi urzicile cu picioarele goale şi toarse fibrele. La asfinţit fraţii se întoarseră şi fură înspăimântaţi când o văzură mută. Crezură că trebuia să fie un nou soi de vrajă a mamei vitrege. Dar când văzură mâinile înţeleseră că ceea ce făcea, făcea în numele lor, iar cel mai tânăr frate plânse, iar unde cădeau lacrimile lui durerea înceta iar arsurile dispăreau. Iar Eliza lucră toată noaptea, pentru că nu se putea odihni până când nu rupea vraja. În ziua următoare, când fraţii săi plecaseră, rămase singură, dar parcă niciodată timpul nu trecuse aşa de repede. O haină era deja gata şi o începuse pe a doua, când auzi cornul unui vânător, şi fu cuprinsă de teamă. Sunetul venea din ce în ce mai aproape, câinii se auzeau lătrând, iar ea fugi repede în peşteră. În mare grabă adună într-o grămadă, urzicile culese până atunci, şi se aşeză peste ele. Imediat un câine uriaş veni sărind către ea dinspre o ravenă, apoi încă unul şi încă unul, şi începură să latre puternic, să vină spre ea să dea înapoi, şi tot aşa. În câteva minute toţi vânătorii stăteau în faţa peşterii, iar cel mai chipeş dintre ei era chiar regele ţării. Acesta veni spre Eliza, pentru că nu mai văzuse fată aşa de frumoasă.
"Cum ai ajuns aici copilă dragă?" întrebă el. Dar Eliza dădu din cap. Nu îndrăznea să vorbească, pentru că asta putea să ducă la pieirea fraţilor săi. Şi îşi ascunse mâinile sub şorţuleţ, ca regele să nu vadă cât este de rănită.
"Vino cu mine," spuse el, nu poţi rămâne aici. Dacă eşti bună la suflet pe cât eşti de frumoasă, te voi îmbrăca numai în mătase şi catifea, îţi voi da coroana, şi vei locui şi domni în cel mai somptuos castel al meu." Apoi o ridică pe cal. Ea plânse şi-şi frământă mâinile, dar regele zise,"Nu vreau nimic altceva decât fericirea ta. Va veni vremea când îmi vei mulţumi pentru asta." Şi galopară departe peste munţi şi văi, cu Eliza aşezată în faţa sa pe cal, şi cu toţi vânători în urma lor. Când soarele apuse, se apropiară de oraşul regal, cu biserici şi cupole strălucitoare. La sosirea în castel, regele o plimbă prin sălile de marmură, unde erau fântâni arteziene decorative, iar tavanele şi pereţii erau pictate în întregime. Dar ea nu avea ochi să vadă gloria acelor monumente, ea putea numai să jelească şi să plângă. Răbdătoare permise să fie aranjată în rochie regală, să-i fie împodobit părul cu un fileu de perle, şi să-i fie acoperite mâinile cu mânuşi elegante peste arsurile degetelor. Cum stătea îmbrăcată faţa tuturor în veşminte scumpe, arăta o frumuseţe atât de strălucitoare, încât întreaga curte se înclină în faţa sa. Apoi regele declară în faţa tuturor, intenţia sa ca Eliza să fie mireasa lui, dar arhiepiscopul dădu din cap, şi şopti că frumoasa tânăra domniţă era numai o vrăjitoare care-l orbise pe rege şi îi vrăjise inima. Dar regele nu avea urechi pentru asta, ordonă orchestrei să cânte, masa să fie aranjata pentru cele mai bune ocazii, iar cele mai frumoase fete au fost invitate la dans. Apoi o conduse prin mirificile grădini, dar nici un zâmbet nu apăru pe faţa ei nimic nu-i lumină privirea. Arăta ca o pictură a durerii întrupate. Apoi regele deschise uşa unei mici camere unde trebuia să doarmă, era decorată cu tapiţerii aşa de bogate încât semăna cu peştera unde o găsise. Pe podea era aşternută o grămadă de fibre obţitunte din urzicile culese, iar sub tavan atârna haina pe care o făcuse. Aceste lucruri fuseseră aduse precum nişte curiozităţi de unul din vânători.
"Aici te poţi visa înapoi în vechea casă din peşteră," spuse regele, "Aici sunt lucrurile pe care le începusei, te va amuza în mijlocul acestei splendori să te gândeşti la timpul petrecut în peşteră."
Când Eliza văzu toate acele lucruri care erau atât de prezente în inima sa, un zâmbet îi apăru în timp ce sângele îi îmbujoră obrajii. Se gândi la fraţii săi, şi la eliberarea lor, şi deveni aşa de bucuroasă încât sărută mâinile regelui. El îi luă mâna şi o puse pe inmă. Foarte curând clopotele bisericii anunţară vesel, sărbătoarea nunţii, iar frumoasa fată mută găsită în pădure, trebuia să devină regina ţării. Dar arhiepiscopul şopti vorbe otrăvite în urechile regelui, dar acestea nu ajunseră la inima acestuia. Nuta tot mai trebuia să aibă loc, iar arhiepiscopul însuşi trebuia să încoroneze mireasa, în ciuda împotrivirii acestuia, el apăsă în mod voit coroana pe fruntea Elizei ca să-i provoace durere. Dar o durere mai mare îi înlănţuise inima, mila pentru fraţii ei.Şi nu simţi nici o durere trupească. Gura îi rămase închisă, un singur cuvânt şi fraţii ei puteau muri. În acelaşi timp îl iubea pe regele frumos, care mu precupeţea nici un efort pentru a o face fericită în fiecare zi, îl iubea din toată inima iar ochii îi erau luminaţi de dragostea pe care nu o putea exprima în cuvinte. Of. Dacă ar fi putut numai, să-i împărtăşească necazurile ei. Dar trebuia să rămână mută până când termina ceea ce avea de făcut, de aceea noaptea se strecura în camera ei mică, care fusese amenajată să arate ca o peşteră, şi tricota haină după haină. Dar când începu a şaptea haină descoperi că a rămas fără fibre. Ştia că că urzicile de care avea nevoie, le putea găsi în curtea bisericii, şi că trebuia să le culeagă ea însăşi. Dar cum să ajungă acolo? "Oh, ce este durerea din degete pe lângă tortura pe care o simt în inimă" îşi spuse ea, "Trebuie să-mi asum riscul, cu ajutor de cel de sus." Apoi cu inima treburândă, ca şi cum ar fi fost pe cale să comită vreo faptă urâtă, se strecură în grădină la lumina lunii pline, merse pe trotuarele înguste pe străzile pustii, până ajunse la biserică. Acolo văzu pe piatră mare de mormânt un grup de pricolici. Aceste creaturi îşi dădeau jos zdrenţele, ca şi cum ar fi vrut să se îmbăieze, şi apoi scormoneau mormintele proaspete cu degetele lor subţiri, scoteau cadavrele şi mâncau carnea! Eliza trebui să treacă prin apropierea lor, iar ei îşi fixară privirile răutăcioase spre ea, dar ea se rugă tăcut, adunând urzicile usturătoare, şi le duse la castel. O singură persoană o văzuse, şi aceea era arhiepiscopul, care era treaz în timp ce toată lumea dormea. Acum gândea că raţionamentul său era corect. Ceva nu era în regulă cu regina. Era o vrăjitoare, şi-l vrăjise pe rege şi chiar restul lumii. În cel mai mare secret îi destăinui regelui ce văzuse şi de ceea ce se temea, şi spuse vorbe grele, în timp ce basoreliefurile sfinţilor dădeau din cap părând a spune: "Nu e aşa! Eliza e nevinovată!"
Dar arhiepiscopul interpretă altfel, el credea că aceştia marturiseau împotriva Elizei şi dădeau din cap abătuţi de răutatea acesteia. Două lacrimi căzură pe obrajii regelui, şi veni acasă cu inima îndoită, iar noaptea se prefăcu că visează, dar somnul nu venea de fel, pentru că o vedea pe Eliza dispărând în fiecare noapte dispărând în camera ei. Din zi în zi îndoiala sa creştea tot mai mult, iar Eliza vedea şi nu înţelegea de ce, dar se alarmă şi inima începu să-i tremure pentru fraţii săi. Lacrimile ei fierbinţi străluceau precum perlele printre diamantele de pe catifeaua regală, deşi toţi cei ce o vedeau o invidiau. Între timp aproape terminase treaba, numai o haină mai trebuia, dar nu mai avea nici un pic de fibre, şi nici o singură urzică. Încă o dată, pentru ultima oară trebuia să se aventureze la biserică şi să mai culeagă cu mâinile ei căteva urzici. Se gândi terorizată la drumul sinistru şi la teribilii pricolici, dar voinţa îi era de fier, ca şi încrederea în ajutorul ceresc. Eliza se duse iar regele şi arhiepiscopul o urmară. O văzură trecând de porţile înspăimântătoare spre cimitir, iar când se apropiară ei văzură pricolicii şezând pe morminte, iar ei crezură că eliza era unul dintre aceştia., ea cea care-şi punea capul pe pieptul regelui în fiecare seară. "Oamenii trebuie să condamne aşa ceva!", spuse regele, iar ea fu repede condamnată de toţi să fie arsă pe rug. Departe de somptuoasele săli ale palatului, ea fu dusă către o celulă neagră şi ostilă, în care vântul se auzea printre barele de oţel ale gratiilor. În loc de mătase şi catifea, îi dădură hainele pe care le ţesuse singură, iar drept pernă grămada de urzici pe care tocmai ce o culesese, dar nimic nu putea să o bucure mai tare pe Eliza decât acest lucru. Continuă să lucreze cu bucurie, în timp ce golanii cântau pe străzi cuvinte jignitoare, şi nimeni nu-i spuse vreo vorbă bună. Spre seară, ea auzi la gratii fâşâitul unei aripi de lebădă, era fratele ei cel mai mic, îşi găsise sora iar ea plânse de bucurie, deşi ştia că era foarte probabil să fie ultima ei noapte în viaţă. Dar încă mai putea spera, pentru că aproape terminase, iar fraţii ei veniseră. Apoi sosi arhiepiscopul, ca să fie cu ea în ultimile ore, aşa cum îi promisese regelui. Dar ea dădu din cap şi îl imploră din priviri şi gesturi, să plece, pentru că în noaptea aceea trebuia să termine lucrul, altfel toată durerea şi lacrimile şi nopţile nedormite ar fi fost în van. Arhiepiscopul se retrase murmurând vorbe amare spre ea, dar biata Eliza, ştia că este nevinovată, şi tenace îşi continuă munca.
Soricei micuţi fugeau pe podea trăgâng urzicile spre picioarele ei, încercând să ajute pe cât puteau, iar turturicile au stat toată noaptea la gratiile ferestrei şi-i cântară cât fu noaptea de lungă, pentru a-i menţine spiritul treaz.
Era în zori de zi, cu cel puţin o oră înainte de de răsărit, când cei unsprezece fraţi stăteau la porţile castelului, şi cereau insistent să fie duşi în faţa împăratului. Li s-a spus că nu se poate, era încă noapte, iar regele dormea şi ei nu îndrăzneau să-l trezească. Ameninţară şi întrară. Dar apărură gărzile, şi chiar regele, întrebând ce-i cu zrarva aia. În acel moment răsări soarel eşi cei unsprezece fraţi disparură, şi doar unsprezece lebede sălbatice mai puteau fi văzute zburând în jurul castelului.
Şi atunci un aflux de oameni venea dispre porţile oraşului pentru a vedea vrăjitoarea arzând. Un cal răpciugos trăgea căruţa în care era aşezată. O îmbrăcaseră cu pânză de sac ordinară. Părul lung îi atârna pe umeri, obrajii aveau paloare morţii, buzele se mişcau mut, în timp ce degetele continuau să lucreze fibrele verzi. Nici în drum spre moarte nu-si abandonase activitatea. Zece haine din zale de urzici erau întinse la picioare, iar ea lucra din greu la a unsprezecea, în timp ce gloata o înjura şi spunea, "Ia uite vrăjitoarea cum murmură! Nu are nici o carte în mână. Stă acolo şi-şi urzeşte vrăjile. Să o facem bucăţi."
Şi se împinseră spre ea, şi i-ar fi distrus cămăşile de zale, dar în acel moment unsprezece lebede zburară deasupra ei şi se aşezară pe căruţă. Apoi deschiseră aripile mari, iar gloata se retrase în panică.
""E un semn de sus că e inocentă" şoptiră mulţi, dar nu se aventurară să o spună tare.
Când călăul o luă de mână, pentru a o ridica din căruţă, ea aruncă repede ce le unsprezece cămăşi peste lebede, şi imediat acestea se transformară în unsprezece prinţi frumoşi, dar ultimul avea o aripă de lebădă, în loc de braţ, pentru că ea nu putuse să termine mâneca.
"Acum pot vorbi!" spuse ea "Sunt Nevinovată."
Apoi oamnei, care au văzut ce s-a întâmplat, se înclinară, ca la un sfânt, dar ea se prăbuşi fără viaţă în braţele fraţilor, doborâtă de emoâie, angoase şi durere.
"Da, este inocentă," spuse cel mai în vârstă frate, şi povesti tot ceea ce se întâmplase, şi în timp ce vorbea se ridică în aer parfumul a milioane de trandafiri. Fiecare crenguţă a rugului prinsese rădăcini, şi ramurile crescură, şi apăru un gard viu gros, mare şi înalt acoperit de trandafiri, în timp ce deasupra tuturor florilor, înflorea o floare albă şi strălucitoare precum o stea. Acea floare, regele o rupse, şi o puse pe pieptul Elizei, iar ea se trezi din leşin, cu inima împăcată şi fericită. Şi toate clopotele bisericilor sunară singure, iar păsările veniră în stoluri. Iar procesiunea nunţii se întoarse la castel, şi fu una cum nici un rege nu a mai avut vreodată.
1 comment:
Foarte frumoasa poveste, excelenta traducere!
Andersen e un geniu! Are sute de povesti frumoase care nu sunt cunoscute.
Post a Comment