Apr 25, 2008

Fetiţa cu pantofii roşii.
de Hans Christian Andersen
Drepturile de traducere rezervate :)

A fost odată ca niciodată o fetiţă mică foarte frumoasă şi delicată, dar vara trebuia să alerge desculţă, căci era aşa de săracă încât iarna purta nişte încălţări largi din lemn, care-i înroşeau tălpile picioarelor, şi arătau foarte înfiorător. În mijlocul satului locuia un bătrâna doamnă Cizmăriţă, şedea şi cosea, cum putea şi ea o pereche micuţă de pantofiori din fâşii roşii de postav, erau diformi, dar era vorba de caritate. Erau destinaţi micuţei fetiţe. Pe fetiţă o chema Carina.

În ziua în care mămica ei murise, Carina primi pantofiorii roşii, pe care îi purtă pentru prima dată. În mod sigur nu erau nişte pantofi de doliu, dar nu avea alţii, şi cu picioarele tremurănde urmă micul cortegiu funerar.

Deodată o trăsură impunătoare opri, şi doamnă bătrână grasă coborâ, se uită la fetiţă, simţi compasiune pentru ea, şi îi spuse preotului:

"Dă-mi mie fata. O adopt!"

Iar Carina crezu că totul era din cauza pantofiorilor roşii, dar bătrâna credea că sunt oribili, şi puse să fie arşi. Acum trebuia să înveţe să citească şi să coasă, iar oamenii spuneu despre ea că e drăguţă, dar când se uita în oglindă aceasta îi şoptea: "Eşti mai mult decât drăguţă, pentru că eşti frumoasă!"

Odată regina traversă ţara împreună cu fiica sa. Iar aceasta era o prinţesă, iar omanenii se mergeau înşirat spre castel, în acea mulţime fiind şi Carina, iar prinţesa stătea în hainele ei albe fine, la o fereastră, pentru a fi admirată, şi nu avea nici trenă nici coroană de aur, dar avea o splendidă pereche pantofi de marochin roşu. În mod cert nu erau mult mai frumoşi, decât cei pe care bătrâna doamnă cizmar îi făcuse pentru micuţa Carina. Nimic pe lume nu se putea compara cu pantofiorii roşii.

Apoi pentru Carina veni vremea adolescenţei, şi timpul de a merge la biserică pentru ceremonia de confirmare, avea haine noi şi pantofi noi de asemenea.
Bogatul cizmar al oraşului, îi luă măsurile picioruşelor, în casa lui, în camera lui, unde erau vitrine de sticlă, pline cu pantofi eleganţi şi ghete strălucutoare. Totul arăta fermecător, dar bătrâna doamnă nu putea vedea bine, aşa că nu se bucura de loc. În mulţimea aceea de pantofi se găsea o pereche de pantofiori roşii, exact ca cei ai prinţesei.
Ce frumoşi erau! Cizmarul spuse ca fuseseră făcuţi pentru copilul unui nobil, dar nu se potriveau.
"Presupun ca sunt de lac!?" spuse bătrâna doamnă care nu vedea prea bine. "Strălucesc?"
"Da! Strălucesc!" spuse Carina, îi probă, se potriviră şi fură cumpăraţi, dar bătrâna doamnă nu-şi dădu seama că sunt roşii, alfel nu ar fi permis niciodată să meargă la ceremonia confirmării în pantofi roşii. Şi deşi nu era cazul, acum era cazul.

Toată lumea se uita la picioarele ei, iar când intră pe uşile bisericii şi păşi pe pardoseala bisericii,
părea că toate statuile de pe morminte, toate potretele venerabililor si venerabilelor de pe pereţi,
se holbau la pantofiorii roşii. Iar ea se gândea numai la ei, pe măsură ce preotul îi
puse mâna pe cap, şi vorbi de botez, pactul cu domnul, şi cum de acum era o creştină matură,
iar orga sună solemn, vocile copiilor din cor începură să cânte împreună cu dirijorii, dar
Carina nu se putea gândi decât la pantofiorii roşii.


După amiaza, bătrâna doamnă auzi de la toată lumea ca pantofii fuseseră roşii, şi aceasta spuse ca ceea ce făcuse era profund incorect, dar ca nu trebuia să se mai repete pentru că nu se cuvine, iar pe viitor Carina va trebui să meargă numai cu pantofi negri la biserică, chiar dacă sunt pantofi vechi.

Duminica următoare, când trebuia să meargă la împărtăşanie la biserică, Carina se uită la pantofii negri, la cei roşii, la cei roşii încă o dată, şi-şi puse pantofii roşii.
Soarele strălucea majestuos, Carina şi bătrâna doamnă merseră pe cărare pe cămpul plin de praf.

La uşa bisericii stătea un soldat invalid sprijinit într-o cârjă, avea o barbă lungă frumoasă mai mult roşcată decât albă, şi îngenunche, şi o întrebă pe bătrâna doamna daca nu vrea să-i şteargă pantofii.
Apoi curăţă pantofii Carinei. "Dragă ce pantofi de dans frumoşi!" spuse soldatul. "Stau bine când dansezi" spuse el, vorbind cu pantofii, batând ritmul pe podea.
Bătrâna îi dărui soldatului nişte bani, şi intră cu Carina în Biserică. Şi toţi cei dinăuntru se uitau la pantofi roşii ai Carinei, şi toate statuile se holbau,
iar când Carina îngenunche în faţa altarului şi duse cupa de aur la gură, ea nu se mai putea gândi decât şa pantofiorii roşii. I se părea că aceştia înoată în cupă, şi ea uită să spună psalmii, şi chiar uita "Tatăl Nostru!"
Acum toată lumea ieşea din biserică, şi bătrâna urcă în trăsură. Dar chiar în momentul când Carina ridică piciorul pentru a urca, bătrânul soldat spuse din nou: "Dragă ce pantofi de dans ai!"Iar Carina nu se putu abţinu şi se simţi obligată să facă câţiva paşi de dans, dar odată ce începu să danseze nu se mai putu opri. Era ca şi cum pantofii aveau o putere magică asupra ei. Dansă în jurul bisericii, pentru că nu se mai putea opri, vizitiul trebui să alerge după ea şi să o prindă. O săltă în trăsură, dar piciarele fetei continuau să danseze, aşa că o lovi pe bătrână violent. În cele din urmă reuşiră să-i smulgă pantofii, iar picioarele se odihniră. Acasă pantofii fură puşi în debara, dar Carina nu se putea abţine să nu se uite la ei.
Apoi bătrâna doamnă se înbolnăvi, şi i se spuse că nu se va mai putea ridica din pat vreodată.Trebuia îngrijtă şi supravegheată şi nu era nimeni altcineva însărcinat cu asta decât Carina.
Dar era bal mare în oraş, şi Carina fusese invitată. Se uita la pantofii roşii, spunându-şi că nu era nici un păcat dacă mergea; îşi puse pantofii zicâd că nici asta nu era un lucru rău, şi se duse la bal, şi începu să danseze.
Dar când vroia să se ducă în dreapta, pantofi dansau către stânga, când vroia într-un sens pantofii o duceau în celălalt, şi o duseră pe stradă, şi apoi dincolo de porţile oraşului. Dansă, sau mai bine zis fu obligată să danseze, pănă departe în codrii întunecaţi.Deodată ceva străluci printre copaci, şi ea crezu că este luna, pentru că era o faţă. Dar nu era decât soldatul bătrân cu barba roşie, stătea acolo dând din cap şi spunând:"Draga mea, ce pantofiori de dans frumoşi!"
Ea fu înspăimântată, şi vru să arunce pantofii roşii departe, dar aceştia erau înţepeniţi în picioare.Îşi rupse şosetele, dar pantofi se strânseră repede pe picior. Ea dansă şi fu obligată să danseze peste plaiuri şi câmpuu, pe soare şi pe ploaie, ziua şi noaptea, dar noaptea era cel mai îngrozitor.
Ea dansă în cimitir, dar morţii nu aveau chef să danseze. Ei aveau ceva mai bun de făcut. Îşi dorea să se aşeze pe mormântul săracilor unde ferigile creşteau sălbatic, dar pentru ea nu exista nici pace nici odihnă. Şi cum dansa prin dreptul uşii bisericii, văzu un înger în robă albă, cu aripile atingând pământul, faţa sa era severă şi gravă, iar în mână avea un paloş strălucitor.
"Sa dansezi ai vrut!", spuse el, "dansează în pantofii roşii pănă vei palidă şi rece, pănă ţi se va coji piela şi vei fi un schelet! Să dansezi poţi, din uşă în uşă, şi să baţi acolo unde stau copii mândri şi răi, ca să te audă şi să se teamă! Dansează, deci!"
"Milă" plânse disperată Carina. Dar nu auzi îngerul răspunzând, pentru că pantofii o purtară departe peste munţi şi vai, pe drumuri şi pe cărări, fără a înceta vreunmoment să danseze.
Într-o zi dansă în dreptul unei uşi pe care o ştia bine, se cântau psalmi înăutru, iar un sicriu era cărat acoperit cu flori. Atunci ştiu că fusese abandonată de toată lumea şi blestemată de îngerii Domnului.
Dansă, şi fu obligată să danseze prin noaptea neagră. Pantofii o purtară departe prin mărăcini şi rădăcini până fu toată numai vânătăi şi răni. Dansă aşa până ajunse prin buruieni până ajunse la o mică casă.Acolo, după cum ştia stătea călăul; iar ea bătu cu degetele în fereastră şi spuse:
"Ieşi afară! Ieşi afară! Nu pot intra, pentru că trebuie să dansez."
Iar călăul spuse:"Presupun că nu ştii cine sunt eu? Tai capetele celor răi, şi am toporul pregătit pentru asta."
"Nu-mi tăia capul!" spuse Carina, "pentru ca atunci nu-mi voi mai putea ispăşi păcatul, dar taie-mi picioarele cu pantofiorii roşii!"
Apoi ea mărturisi toate păcatele, iar călăul tăie dintr'o bucată picioarele cu pantofiorii roşii, iar pantofiidansară departe cu tot cu picioruşe, peste câmp în adâncul codrului întunecat.
Iar călaul îi scluptă o pereche de picioare de lemn şi nişte cârje, şi o învăţă un psalm care e cântat de păcătoşi, ea sărută măna care ghidase toporul, şi plecă pe drumul ei.
"Acum am suferit suficient pentru pantofii roşii," spuse ea; "O să merg la biserică, ca să mă vadă lumea" Şi intră repede pe uşa bisericii, dar când intră pantofii roşii dansau în faţa ei, iar ea se înspăimântă, şi se întoarse.
O săptămână întreagă a fost tristă şi a vărsat multe lacrimi amare, dar camd a venit dumninica din nou, îşi spuse, acum am suferit şi răbdat destul. Eu cred că sunt tot atât de bună ca mulţi din cei ce stau în biserică pe scaune şi îşi dau aere". Şi merse drept înainte, dar nu se apropie prea mult când văzu la porţile bisericii pantofii roşii dansând în faţa ei. Ea fu terifiată şi se întoarse, şi regretă din inimă toate păcatele.
Merse la parohie, şi se rugă să fie primită să lucreze acolo. Va muncii asiduu, spunea ea, şi va face tot ceea ce va putea, nu-i păsa de plată câtă vreme va a vea un acoperiş deasupra capului şi va fin înconjurată de oameni buni. Nevestei pastorului, îi făcu milă, şi o angajă. Şi ea fu evlavioasă şi munci cu zel. Stătea liniştită şi asculta când pastorul citea din biblie seara. Iar copiii o plăceau foarte mult, dar când vorbeau de îmbrăcăminte grandoare şi măreţie ea clătina din cap.
Intr-una din dumninicile următoare toţi merseră la biserică, şi ea fu întrebată dacă vrea să vină, dar cu lacrimi în ochi ea se uită la cârje. Iar când ceilalţi se duseră să audă cuvântul domnului, ea stătea singură în camera ei micuţă; mare doar cât să încapă un pat şi un scaun. Acolo stătea cu cartea de imnuri religioase, şi citea cu o minte pioasă, iar vântul purtă sunetul orgii până la ea, iar Carina izbucni în lacrimi şi spuse:"Doamne, Dumnezeule Ajută-mă!"
Apoi soarele străluci aşa de puternic, şi în faţa ei apăru îngerul Domnului în roba albă, era acelaşi pe care-l văzuse în acea noapte la uşa bisericii. Nu mai purta la el paloşul, ci doar un buchet mare de trandafiri, cu care atinse tavanul, care se ridică sus, sus de tot, iar ea văzu orga cântând, văzu picturile de pe pereţi cu venerabili şi venerabile, şi văzu comunitatea stând în biserică pe scaune lustruite de vreme, citind din cărţile de rugăciuni. Biserica însăşi veni în camera fetei, sau poate camera se dusese la biserică. Se aşeză în rând cu familia pastorului, iar când sujba s-a terminat toţi au spus: "Era de cuviinţă să vii!"
"A fost milă!" spuse ea.
Orga cântă iar vocile copiilor se auzeau uşor şi plăcut. Căldura soarelui lumina prin ferestre rândul ude se aşezase Carina, iar inima ei se umplu de pace şi fericire, încât cedă. Sufletul ei zbură pe raze de soare către rai, şi nimeni acolo n-a întrebat-o de pantofii roşii.

5 comments:

Nicole said...

Frumoasa , dar stranie! Adica te pune pe ganduri...

Te-ai mai gandit la Craiasa Zapezii?

Paul Hodorogea said...

da continuarea?


hai ca nu s-a terminat!!

EU_DOAR_EU said...

poveste frumoasa dar stranie

Reby Moza said...

Care e morala poveştii?

ORCA said...

Life is meaningless

Căutări